Satul a intrat în istorie prin lupta
dintre oștile lui Radu de la Afumaţi şi
trupele turceşti din anul 1522 - 1523, luptă terminată cu victoria oștirilor române și alungarea otomanilor.
Inscripţia de pe piatra de mormânt îi descrie viaţa astfel:
„„Răposat-au robul lui Dumnezeu şi milostivul Ioan Radul, mare voevod şi domn a toată ţara Ungro-Valahiei şi al părţilor dunărene, fiul marelui şi preabunului Radul Voevod în anul 7037, luna Ghenarie, 4 zile, crugul soarelui 7, indicţion 3.
În ştire să vă fie vouă răsboaiele ce voesc să vă spun, cee ce am purtat eu: 1. Lupta cu Agarienii[2]; 2. la Glu(bavi); 3. la satul Ştefeni pe Neajlov; 4. la C(lejani); 5. la Ciocăneşti; 6. la cetatea Bucureşti; 7. la Târgovişte; 8. la râul Argeşel; 9. la (satul Plata); 10. la (A)limăneşti pe Teleorman; 11. şi cel mai iute şi cel mai vârtos din toate răsboaiele la Grumazi (cu 7 sângeacuri); 12. la Nicopole; 13. la Siştov; 14. sub (cetatea Poenarilor) cu ţăranii; 15. la Gher(ghiţa) ; 16. iar la Bucureşti; 17. la Oraşul Slatina; 18. la (Cetatea Bucureştilor) cu Vladislav Vodă; 19. (la Rucăr); 20. la Didrih. Atunci am fost dăruit (de Dumnezeu cu împărăţie şi schiptru) m’au încins iar cu brâu şi cu porfiră (şi cu cunună m’au încoronat şi cu cinste) bogăţie şi cu multă mărire de dar aducătoare şi cu mulţimea oştirii fiind încongiurat, şi multora am întins mâna de ajutorinţă, la toţi am răspândit mila, iar acum zac într-un singur mormânt singur, aşteptând glasul Arhanghelului, cea mai de pe urmă trâmbiţă, a toatei lumi înviere, a stihielor premenire, şi rog pe cei ce Dumnezeu va voi să vină după noi să păstreze acest mic loc de odihnă şi casa oaselor mele ca să fie neclintită”.
Radu de la Afumaţi, fiul lui Radu al IV-lea cel Mare, a fost
domnitor al Ţării Româneşti în perioadele ianuarie - aprilie, iunie - august,
octombrie 1521 - aprilie 1529. Ginere a lui Neagoe Basarab, a fost căsătorit cu
Ruxandra, la 21 ianuarie 1526. După moartea lui Radu, aceasta a devenit soţia
unui alt voievod, Radu Paisie.
A dus în general o politică antiotomană, începându-şi domnia cu o victorie asupra lui Mehmed-beg, român turcit, pretendent la tronul Ţării Româneşti. Între 1522 şi 1525, pe teritoriul ţării s-au purtat lupte crâncene cu turcii şi cu Vladislav al III-lea şi Radu Bădica, pretendenţi la scaunul domnesc, sprijiniţi de Poartă. Inscripţia de pe mormântul lui Radu de la Afumaţi de la Curtea de Argeş aminteşte de 20 de bătălii. La îndemnul Craioveştilor s-a supus un timp sultanului, dar, la sfârşitul domniei, când a încercat să reia politica antiotomană, boierii au urzit un complot şi l-au ucis. Se spune că ar fost ucis împreună cu fiul său Vlad de către boierii Neagoe şi Drăgan în timp ce se afla în biserica numită Cetăţuia (sec. XV), situată în nordul oraşului Râmnicu Vâlcea.
A dus în general o politică antiotomană, începându-şi domnia cu o victorie asupra lui Mehmed-beg, român turcit, pretendent la tronul Ţării Româneşti. Între 1522 şi 1525, pe teritoriul ţării s-au purtat lupte crâncene cu turcii şi cu Vladislav al III-lea şi Radu Bădica, pretendenţi la scaunul domnesc, sprijiniţi de Poartă. Inscripţia de pe mormântul lui Radu de la Afumaţi de la Curtea de Argeş aminteşte de 20 de bătălii. La îndemnul Craioveştilor s-a supus un timp sultanului, dar, la sfârşitul domniei, când a încercat să reia politica antiotomană, boierii au urzit un complot şi l-au ucis. Se spune că ar fost ucis împreună cu fiul său Vlad de către boierii Neagoe şi Drăgan în timp ce se afla în biserica numită Cetăţuia (sec. XV), situată în nordul oraşului Râmnicu Vâlcea.
A primit supranumele „de la Afumaţi” pentru că avea o proprietate în
localitatea Afumaţi (judeţul Ilfov), moştenită de la bunicul său Vlad Călugărul
(1482 - 1495).
Prin căsătoria cu Ruxandra şi trecerea de partea Craioveştilor, aplecat deci mai mult către Oltenia, Radu de la Afumaţi îşi atrăsese ura Drăculeştilor, care-l considerau un trădător din acest punct de vedere. La începutul anului 1529, ostilitatea Drăculeştilor se intensifică. Radu este prins de un grup de boieri complotişti, unii dintre ei membri ai divanului şi oameni înstăriţi chiar de Radu. Aceştia doreau aducerea pe tron a unui domn din rândurile lor şi în dauna boierilor olteni. Complotul a fost bine pus la cale, Radu fiind fugărit şi blocat în fuga sa spre Craiova. Este ajuns din urmă la Râmnicu Vâlcea, pe data de 2 ianuarie 1529. Se refugiase la mănăstirea Cetăţuia, în capela Sf. Gheorghe, în speranţa că boierii nu vor merge până acolo încât să profaneze locaşul de cult. Însă boierii i-au tăiat capul de faţă cu preotul şi tot atunci l-au ucis şi pe fiul său Vlad. Capetele celor doi au fost trimise la Constantinopol, iar radu de la Afumaţi a fost înmormântat la 4 ianuarie la biserica de la Curtea de Argeş. Avea în jur de 35-36 de ani şi domnise aproape şapte ani.
Prin căsătoria cu Ruxandra şi trecerea de partea Craioveştilor, aplecat deci mai mult către Oltenia, Radu de la Afumaţi îşi atrăsese ura Drăculeştilor, care-l considerau un trădător din acest punct de vedere. La începutul anului 1529, ostilitatea Drăculeştilor se intensifică. Radu este prins de un grup de boieri complotişti, unii dintre ei membri ai divanului şi oameni înstăriţi chiar de Radu. Aceştia doreau aducerea pe tron a unui domn din rândurile lor şi în dauna boierilor olteni. Complotul a fost bine pus la cale, Radu fiind fugărit şi blocat în fuga sa spre Craiova. Este ajuns din urmă la Râmnicu Vâlcea, pe data de 2 ianuarie 1529. Se refugiase la mănăstirea Cetăţuia, în capela Sf. Gheorghe, în speranţa că boierii nu vor merge până acolo încât să profaneze locaşul de cult. Însă boierii i-au tăiat capul de faţă cu preotul şi tot atunci l-au ucis şi pe fiul său Vlad. Capetele celor doi au fost trimise la Constantinopol, iar radu de la Afumaţi a fost înmormântat la 4 ianuarie la biserica de la Curtea de Argeş. Avea în jur de 35-36 de ani şi domnise aproape şapte ani.
Inscripţia de pe piatra de mormânt îi descrie viaţa astfel:
„„Răposat-au robul lui Dumnezeu şi milostivul Ioan Radul, mare voevod şi domn a toată ţara Ungro-Valahiei şi al părţilor dunărene, fiul marelui şi preabunului Radul Voevod în anul 7037, luna Ghenarie, 4 zile, crugul soarelui 7, indicţion 3.
În ştire să vă fie vouă răsboaiele ce voesc să vă spun, cee ce am purtat eu: 1. Lupta cu Agarienii[2]; 2. la Glu(bavi); 3. la satul Ştefeni pe Neajlov; 4. la C(lejani); 5. la Ciocăneşti; 6. la cetatea Bucureşti; 7. la Târgovişte; 8. la râul Argeşel; 9. la (satul Plata); 10. la (A)limăneşti pe Teleorman; 11. şi cel mai iute şi cel mai vârtos din toate răsboaiele la Grumazi (cu 7 sângeacuri); 12. la Nicopole; 13. la Siştov; 14. sub (cetatea Poenarilor) cu ţăranii; 15. la Gher(ghiţa) ; 16. iar la Bucureşti; 17. la Oraşul Slatina; 18. la (Cetatea Bucureştilor) cu Vladislav Vodă; 19. (la Rucăr); 20. la Didrih. Atunci am fost dăruit (de Dumnezeu cu împărăţie şi schiptru) m’au încins iar cu brâu şi cu porfiră (şi cu cunună m’au încoronat şi cu cinste) bogăţie şi cu multă mărire de dar aducătoare şi cu mulţimea oştirii fiind încongiurat, şi multora am întins mâna de ajutorinţă, la toţi am răspândit mila, iar acum zac într-un singur mormânt singur, aşteptând glasul Arhanghelului, cea mai de pe urmă trâmbiţă, a toatei lumi înviere, a stihielor premenire, şi rog pe cei ce Dumnezeu va voi să vină după noi să păstreze acest mic loc de odihnă şi casa oaselor mele ca să fie neclintită”.
REGELE CAROL DE HOHENZOLLERN
Din momentul sosirii
sale în ţara noastră, 10 mai 1866, Principele României, Carol de Hohenzollern,
a trecut spre Bucureşti pe traseul Turnu -Severin – Slatina – Goleşti
– Găeşti – Titu – Bucureşti.
Prinţul a făcut popasuri la Găeşti, Titu, Ghergani şi Ciocăneşti.
La Ciocăneşti s-a servit o gustare, apoi Carol şi-a schimbat prăfuitul costum de
călătorie cu un frac foarte elegant. De aici, convoiul format din trăsura
principelui, trasă de 12 cai, urmată de alte 20 de trăsuri şi înconjurată de o
trupă de călăreţi, s-a pornit spre Bucureşti. Fiind miliar de carieră, Carol a
pregătit armata română în vederea câştigării luptelor ce urmau să vină. În
timpul manevrelor militare din toamna anului 1872, organizate în regiunea Dâmbovița – Argeş, viitorul
suveran al României a inspectat Divizia a II-a, dispusă la Tărtăşeşti -
Fundata, Divizia a III-a, desfăşurată la Vizureşti - Ghimpaţi şi rezerva de
artilerie, postată la Ciocăneşti. Tot aici se afla şi Cartierul General al
acestor manevre.
ALEXANDRINA CANTACUZINO
(n. 20
septembrie 1876, născută în comuna Ciocăneşti, jud. Ilfov – decedată în septembrie 1944,
Bucureşti). Feministă.
A fost fiica lui Theodor Pallady, ofiţer de
carieră şi a Alexandrinei. Potrivit rigorilor timpului, a beneficiat în
copilărie de atenţia guvernantelor, pentru ca ulterior să fie trimisă să-şi
desăvârşească studiile în Franţa. În 1899 s-a
căsătorit cu politicianul conservator Grigore Cantacuzino.
Alexandrina Cantacuzino a făcut parte din diverse asociaţii ale vremii, ce
militau pentru îmbunătăţirea situaţiei femeii românce. Astfel, în 1910 a subscris
iniţiativei unui grup de militante pentru drepturile femeii şi a fondat şi
condus Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor (1918 – 1938). A condus mai
multe asociaţii şi organizaţii feministe, printre care Gruparea Femeilor
Române, Asociaţia Casa Femeii, Societatea Solidaritatea sau Consiliul Naţional
al Femeilor Române.
Activitatea ferventă desfăşurată la nivel naţional a fost
dublată de o serie de iniţiative în plan regional şi chiar european, de numele
Alexandrinei Cantacuzino legându-se fiinţarea Micii Antante a Femeilor sau
gestionarea, în calitate de vicepreşedinte, a activităţii Consiliului
Internaţional al Femeilor. A fondat, în 1929, primul
partid politic autoritar feminin în România: Gruparea Naţională a Femeilor
Române, gest influenţat de corporatismul fascist. În calitatea sa de preşedintă
a partidului, a propus mai multe legi (de ex., în 1937, legea prin care femeile
urmau să participe la apărarea ţării) menite să reglementeze poziţia femeii în
societatea românească. Convingerile Alexandrinei Cantacuzino în problematica
drepturilor femeii îşi au rădăcinile într-o concepţie patriarhală despre stat
şi societate. Conduita sa publică a dat un impuls mişcării feministe, propunând
un nou discurs despre femeie şi locul ei în societate.
Un prim proiect în care Alexandrina Cantacuzino s-a implicat
a fost înfiinţarea Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române.
Alăturându-se doamnelor provenind din familii importante ale societăţii
româneşti de la începutul secolului, aceasta va fi una dintre membrele
fondatoare, iar mai târziu va deveni preşedinta Societăţii. Fiind înfiinţată în
anul 1910, ca o alternativă la opţiunea educării fetelor în pensioanele din
afara ţării, Societatea a avut ca scop crearea unor şcoli care să pună accent
pe educaţia în spirit naţional şi ortodox a studentelor. Astfel că în cei 38 de
ani de existenţă, Societatea, sprijinită în mod constant de către Biserica
Ortodoxă Română, a creat filiale în cele mai importante oraşe, contribuind
substanţial la efortul de pregătire şcolară al fetelor.
Un alt proiect la
care Alexandrina Cantacuzino a avut o contribuţie semnificativă a fost
ConsiliulNaţional al Femeilor din România înfiinţat în anul 1921, din comitetul
fondator făcând parte alături de aceasta, Calypso Botez, Zoe Romniceanu,
Alexandrina Floru, Elena Odobescu, Ella Negruzzi, Paximede Ghelmeceanu,
Alexandrina Fălcoianu etc. Conform statutelor, scopul consiliului era acela de
a stabili legături de solidaritate între diferite societăţi sau opere
feministe, indiferent de confesiune, servind statul, familia şi cauza feminină. Sediul Consiliului a fost stabilit la Bucureşti, în cadrul acestuia
funcţionând nouă secţiuni specializate, pentru asistenţă socială, igienă,
legislaţie, muncă, sufragiu, pace, unitatea de morală şi represiunea traficului
de femei şi pentru presă.
La Consiliul Naţional al Femeilor din România au aderat
curând o serie de asociaţii şi societăţi, cele mai importante fiind Asociaţiile
Feminine Minoritare, Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române,
Societatea Amicele Tinerelor, Liga pentru Sufragiu Feminin, Asociaţia
Solidaritatea, Auxiliarul Feminin al F.I.D.A.C. (Federaţia Interaliată a
Foştilor Combatanţi) etc.
Printre reuşitele Consiliului s-au numărat înfiinţarea
Şcolii Horticole şi de Fermiere din Bucureşti, în anul 1923, pentru a educa
fiicele invalizilor sau orfanele de război, precum şi crearea Casei Femeii,
care îşi propunea conform statutelor să ofere “ajutor material, fizic, moral şi
social mamei şi copilului” (3). Casa Femeii, creată după modelul celei din
Belgrad, era dotată cu un serviciu de asistenţă fizică şi juridică pentru
femei, o bibliotecă, o sală de conferinţe, în anul 1933 fiind inaugurat Căminul
Casei Femeii, oferindu-se cazare şi masă femeilor în schimbul unor sume modice.
O altă realizare a consiliului a fost şi înfiinţarea Şcolii de Auxiliare
Sociale în anul 1929, care ulterior şi-a schimbat numele în Şcoala de Surori de
Ocrotire, beneficiind de colaborarea cu Ministerul Ocrotirii Sociale.
În ceea ce priveşte activitatea în plan politic, Alexandrina
Cantacuzino a fost promotoarea unei viziuni pe care celelalte militante pentru
emanciparea politică a femeii nu au împătăşit-o. Aceasta a considerat oportună
crearea unui partid independent al femeilor, pentru ca astfel să se evite
intrarea femeilor în clientelele partidelor politice. Astfel, în anul 1929 a
luat fiinţă Gruparea Naţională a Femeilor Române care îşi propunea să educe
femeile, pentru a le pregăti pentru exerciţiul vieţii politice.
Se poate observa o evoluţie a viziunii Alexandrinei Cantacuzino
cu privire la menirea mişcării feministe, în anul 1919 aceasta considerând că
“a lupta pentru îmunătăţirea soartei femeii, a o îndruma din cea mai fragedă
copilărie pe calea muncii binelui şi a onoarei, este a face feminism, în cea
mai pură, mai înaltă accepţiune a lui”.
Alexandrina Cantacuzino a desfăşurat o activitate
impresionantă şi în plan internaţional. În anul 1925, ca urmare a afilierii
Consiliului Naţional al Femeilor din România la Consiliul Internaţional al
Femeilor, delegatele României au participat la Congresul de la Washington. În
cadrul acestui congres, Alexandrina Cantacuzino a fost aleasă vicepreşedintă a
Consiliului Internaţional, Elena Romnicianu fiind desemnată secretară generală.
Un alt succes al eforturilor depuse de către Alexandrina
Cantacuzino în plan internaţional a fost crearea Micii Antante a Femeilor.
Înfiinţată la Bucureşti în anul 1923, această organizaţie grupa asociaţiile
feministe din România, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia şi Grecia,
propunându-şi să colaboreze în chestiuni ce priveau statutul femeii, abordând
teme precum problema tinerelor mame, apariţia femeii noi, viaţa ei sexuală şi
statutul copiilor legitimi şi ilegitimi, schimbarea legislaţiei cu privire la paternitate
şi responsabilizarea părinţilor.
Personalitatea Alexandrinei Cantacuzino se suprapune peste
întreaga mişcare de emancipare socială şi politică din perioada interbelică. Cu
toate acestea, membrele active ale Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi
Politică a Femeilor din România au acuzat-o de încercarea de monopolizare a
atenţiei publice şi de erijarea nejustificată în lideră a mişcării de
emancipare feminină.Totodată, poziţia acesteia va fi contestată chiar de unele
dintre colaboratoarele cele mai apropiate din cadrul Societăţii Ortodoxe
Naţionale a Femeilor Române, care au considerat că implicarea acesteia în
mişcarea feministă are drept consecinţă alterarea menirii originale a
Societăţii.
Deasemenea, pe parcursul deceniilor interbelice, se
poate remarca în conduita şi la nivelul
discursului Alexandrinei Cantacuzino apariţia unor tendinţe de apropiere de
autoritarism şi accentuarea tot mai pregnantă a sentimentului naţional. O
dovadă în acest sens este înlocuirea vechilor statute ale Societăţii Ortodoxe
Naţionale votate în anul 1910, la
mijlocul anilor ’30. În urma acestei schimbări, care va provoca demisia unora
dintre cele mai intime colaboratoare ale preşedintei, erau lărgite semnificativ
atribuţiile acesteia, prelungindu-se totodată şi durata mandatului.
Contribuţia Alexandrinei Cantacuzino în direcţia emancipării
socio-culturale şi politice feminine dar şi a obţinerii vizibilităţii acestei
mişcări la nivelul opiniei publice este una fundamentală. Cu toate acestea, rolul
ei trebuie înţeles în contextul fricţiunilor şi competiţiei care au existat
între aceasta şi liderele Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a
Femeilor din România.
Memoriile unui boier de viţă, Acad. Constantin
Bălăceanu Stolnici
În eleganta casă construită în
1906 de arhitectul Berindei pentru Grigore cantacuzino, un mic palat cu demisol, parter,
un etaj şi o mansardă în stil eclectic, un adevărat „hotel parisien” foarte
aristocratic, în copilăria mea aici locuia vestita Didina (Alexandrina)
Cantacuzino (născută Pallady), care a fost una dintre iniţiatoarele mişcării
feministe din România şi creatoarea Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor
Române, o instituţie cu caracter naţionalist-religios. Era mică de talie, cu o
faţă prelungă, un nas grecesc cu nări accentuate şi cu nişte sprâncene arcuite,
bogate, deasupra unor ochi mici, vioi şi inteligenţi.
Avea o coafură sobră, cu cărare la mijloc. Purta totdeauna
rochii lungi întunecate. Era o persoană relativ agitată, care vorbea mult,
puţin teatral. Avea o conversaţie foarte aleasă şi o vastă cultură. Călătorise
foarte mult şi avea un bagaj mare de amintiri interesante pe care îi făcea
plăcere să le povestească chiar nouă, sorii mele şi mie, deşi eram copii. Era
puţin snoabă şi mama îmi spunea că era o foarte talentată vorbitoare în public.
Am cunoscut-o mai bine la Zamora, unde locuia în castelul Cantacuzinilor în
care strânsese, ca într-un muzeu, o mulţime de obiecte din peregrinările ei. A
suportat cu multă demnitate executarea la Râmnicul Sărat a fiului ei,
Alexandru. Didina Cantacuzino a fost una dintre marile doamne ale României
moderne, care a murit, la vârsta de 63 ani, în 1944, fără să apuce mizeriile
regimului comunist. Ultima dată când am văzut-o a fost în 1942, la nunta lui
Manuela Lahovary cu Alexandru Rosetti din casa Lahovary, de pe Strada Sofia.
Era plină de viaţă. De soţul ei, Grigore - fiul Nababului -, nu-mi aduc aminte.
Când eram copil locuia cu cei trei fii ai săi: Georges
(viitor arheolog, membru al Academiei Române, care avea să-mi fie pacient şi
care s-a căsătorit cu Zoe Greceanu, vară de al doilea cu mine), Alexandru (care
avea să fie împuşcat în 1939, la Râmnicul Sărat, ca legionar, la ordinul lui
Carol al-II-lea) şi Constantin (zis Bacara, care a trăit mult dar fără istorie
sau istorii).
DUDU VELICU (1905-?)
Velicu Dudu s-a născut
în comuna Ciocăneşti, judeţul Ilfov, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a
Universităţii „Jozef Pilsudski” din Varşovia şi studii de specializare la
Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Strasbourg.
Întreaga activitate
profesională şi-a desfăşurat-o în domeniul cultelor religioase, ocupând
diferite funcţii: secretar particular al patriarhului Miron Cristea, secretar
la cabinetul patriarhului Nicodim Munteanu, şef de secţie la Centrul Eparhial
Iaşi, cântăreţ bisericesc la unele parohii din Bucureşti şi Ilfov, şef al
Serviciului relaţii externe bisericeşti din cadrul Patriarhiei Române. În anii
1951-1956 a fost deţinut în închisoare.
A scris numeroase
studii şi lucrări, a copiat şi transcris condici de documente şi registre, a
tradus opere din literatura universală.
Velicu Dudu a creat în
timpul vieţii sale un important şi voluminos fond arhivistic, care a fost
organizat în 13 grupe de documente.
Se detaşează
corespondenţa purtată cu Gheorghe Adoc, Eugen Barbu, Viorel Cosma, Paul D.
Goma, rezident regal al ţinutului Dunărea de Jos, Ioan Lupaş, Simion Mehedinţi,
Emanoil Hagi Moscu, Victor Ion Popa, R. Raszynski, ambasadorul Poloniei la
Bucureşti, Constantin Vasiliu-Răşcanu, preoţi, înalţi prelaţi şi profesori de
teologie. La fel de importante sunt şi scrisorile aparţinând patriarhului
Justinian Marina, unor membri ai familiei Cantacuzino, lui Gala Galaction,
Pantelimon Halippa, Alexandru Ionescu, vicar al Patriarhiei, deputat în Marea
Adunare Naţională, Nicolae Iorga, Gheorghe T. Kirileanu, preotului şi
muzicologului I. D. Petrescu, Ceciliei Cruţescu Storck, lui Andrei Şaguna (cu
Gyerd Ştefan, administratorul moşiei Micăsasa, din comitatul Sibiu, proprietate
a Mitropoliei Ortodoxe Române) şi lui Gheorghe Tătărescu.
La sfârşitul fondului
au fost ordonate scrisorile Vasilicăi Dudu (soţia lui Velicu Dudu), cele ale
Mariei Dudu (mama creatorului de fond) şi ale lui Vasile Velicu, fratele
acestuia.
Un mare număr de
unităţi arhivistice conţin date despre preoţi, diaconi, cântăreţi bisericeşti
(grupaţi alfabetic), pictori şi zugravi grupaţi în „Enciclopedia ad-hoc”,
biserici şi mitropolii, inventare, indici de arhivă şi condici. Menţionăm
existenţa a numeroase manuscrise şi transcrieri de documente, a unor
fotografii, sigilii, cărţi poştale şi ilustrate, autografe, dedicaţii, desene
şi reproduceri după lucrări de artă.
Am contactat HIV în 2020, mi s-a spus de către pastorul meu că nu există un tratament posibil pentru HIV. Am început să-mi iau ARV, CD4-ul meu avea 77 și încărcătura virală 110450. Am văzut un site web al Dr. DAWN și am văzut o mulțime de mărturii despre el pe facebook despre cum folosește plantele medicinale pentru a vindeca HIV. L-am contactat și i-am spus problemele mele, mi-a trimis medicamentul pentru HIV după plată și am luat cele 2 căni de pastile direct 8 săptămâni(2 luni) după aceea am fost la control și rezultatele mele au ieșit negative, ceea ce înseamnă că m-am vindecat. Medicamentul NU ARE EFECTE SECUNDARE, nu există o dietă specială atunci când luați medicamentul. De asemenea, vindecă SLA, HEPATITA B, CANCERUL, HERPES, DIABET, STD. Și multe altele. Puteți contacta Dr DAWN pe WhatsApp:
RăspundețiȘtergere(+2349046229159)
Trimiteți un e-mail la dawnacuna314@gmail.com