Peste 5 milioane de persoane din întreaga lume sunt
implicate într-un joc la nivel mondial, în care cineva ascunde o cutie,
postează coordonatele GPS ale ascunzătorii pe Internet[1],
iar o altă persoană se aventurează cu GPS-ul în căutarea cutiei. Este vorba
despre o formă neconvenţională de turism, în care aventurierii, căutând aceste
ascunzători, pot ajunge la o destinaţie deosebită, de lângă localitatea lor sau
chiar în ţări foarte îndepărtate, precum Taiwan sau Coreea. Majoritatea
practicanților de geocaching sunt din Vest,
însă în ultimii ani s-au dezvoltat câteva astfel de comunităţi şi în România.
Jocul a fost conceput la scurt timp după eliminarea restricțiilor privind folosirea GPS-ului, la 1 mai 2000. Prima
plasare documentată a avut loc pe 3 mai 2000 de către Dave Ulmer din
Beavercreek, Oregon[2]. Potrivit mesajului lui Dave
Ulmer cutia originală era o găleată neagră din plastic, îngropată jumătate în
pământ şi conținea software, clipuri video,
cărţi, alimente, bani şi o praștie. Pe acest
loc se află acum o placă memorială, numită ,,Original Stash Tribute Plaque”
(GCGVOP)[3].
Cele peste 1 milion de cache (cutii) puse astăzi la
dispoziţia celor implicaţi în joc sunt dispuse în spaţii foarte diferite, de la
zone publice până la locuri izolate din natură (vârfuri de munte, adâncuri ale
apelor, peşteri, păduri) şi chiar pe o staţie orbitală, acolo unde un astronaut
a plasat un asemenea obiect, ce nu poate fi descoperit decât studiind cu
atenţie detaliile dintr-un film postat pe net.
Regulile sunt simple: cauţi un geocache pe site-ul
oficial, conectezi coordonatele GPS-ului personal şi urmezi instrucţiunile.
Atunci când găseşti un geocache, te treci pe lista celor care au găsit-o până
atunci. Astăzi dimensiunea cutiilor poate ajunge la miniatură, pentru a face
jocul mai aventuros. Cutiile mai mari pot conţine obiecte: maşinuţe, figurine,
obiecte cu valoare mai mult sentimentală. O regulă a acestui hobby spune că
oricine poate lua un obiect din cutie, o dată ce a găsit-o, însă trebuie să
lase în loc un obiect cu valoare cel puţin egală. Modelele de ascunzători dau
dovadă de multă imaginaţie.
Considerăm că profesorii pasionaţi de metode moderne de
educaţie pot utiliza cu succes acest joc în activităţile didactice,
stabilindu-şi obiective foarte importante pentru demersul didactic şi
transferând elevilor competenţe valoroase.
Poate că cele mai evidente beneficii ale practicării
acestui joc sunt în planul activităţilor fizice. Deşi este bazat pe folosirea
înaltei tehnologii actuale, rezolvarea lui implică obligatoriu mişcarea în aer
liber, deplasarea în forme diferite – de la clasicele mijloace de transport
până la folosirea bicicletelor sau a mersului pe jos până la destinaţie.
Mişcarea în aer liber înseamnă sănătate fizică şi mentală, dacă ne gândim la
relaxarea şi distracţia pe care un asemenea joc îl presupun.
Educaţia outdoor, ca metodă educativă nouă pentru
sistemul nostru de învăţământ, folosită de ani buni cu succes în SUA, Australia
şi Europa de Vest, situează în prim-plan elevul, având la bază alegeri sănătoase
sub îndrumarea unui profesor înţelept, a unui lider talentat, capabil să ofere
subiecţilor o materie fascinantă, să le stârnească acestora curiozitatea şi să
îi facă să cerceteze mai mult subiectul predat. Scopurile uzuale ale educaţiei
în aer liber sunt: învăţarea modului de învingere a greutăţilor, dezvoltarea
personală şi îmbunătăţirea relaţiilor sociale, dezvoltarea unei relaţii mai
strânse cu mediul înconjurător. Ea se bazează pe filozofia, teoria şi practica educaţiei experienţiale şi a educaţiei
ecologice, dezvoltând la elevi înţelegerea şi aprecierea de sine, a celor din
jur şi a lumii naturale. Un program de educaţie în aer liber poate aplica
aceste scopuri de exemplu la: predarea competenţelor de supravieţuire în
sălbăticie, îmbunătăţirea capacităţii de rezolvarea problemelor, scăderea
recidivei la delicvenţi, îmbunătăţirea muncii în echipă, dezvoltarea
competenţelor de conducere (lidership), înţelegerea şi compasiunea pentru
mediul înconjurător, promovarea spiritualităţii. Educaţia in aer liber se defineşte ca o combinaţie de activităţi in aer
liber, de educaţie de mediu şi de dezvoltare socială şi personală. Aceasta
permite elevilor să experimenteze învăţarea
activă intr-un cadru natural: rezervaţie naturală, parc, pădure etc.
Educaţia in aer liber poate să fie şi un instrument pedagogic pentru
îmbunătăţirea rezultatelor învăţării.[4]
În această filozofie se
încadrează folosirea jocului de geocaching în demersurile educaţionale. Nu toţi elevii îşi pot dezvolta
potenţialul intelectual în clasă. Mai există acei elevi care excelează din
punct de vedere fizic şi estetic. Prin conştientizarea şi punerea în practică a
acestui potenţial, elevul este văzut intr-o altă lumină de colegi şi de
profesori. Acest aspect are ca rezultat creşterea stimei de sine ce poate avea,
la rândul ei, consecinţe în plan social şi educaţional.
Folosirea geocaching-ului este trans-disciplinară şi
poate fi adaptat ca parte aplicativă la un curriculum şcolar. Elevii devin
curioşi în natură, fac legătura între mai multe discipline şi văd poza în
ansamblu.
La geografie, de
exemplu, folosirea jocului îi poate familiariza pe elevi cu noţiunile de
latitudine şi longitudine, ca şi cu obţinerea de abilităţi legate de folosirea
busolei, orientarea în teren şi citirea corectă a unei hărţi. De asemenea, se
pot utiliza geocache-uri tematice, pentru identificarea şi analizarea
aspectelor geografice dintr-un anumit areal. La fel se poate proceda şi în
cadrul disciplinei biologie. Probleme precum înţelegerea mediului şi
conservarea lui sunt văzute ca responsabilitatea centrală a educaţiei
contemporane. Grija pentru mediul natural este un element esenţial în
dezvoltarea simţului valorii şi în încurajarea practicilor de conservare a
mediului. Geocacherii sunt învăţaţi să respecte natura, să se includă în ea şi
să nu distrugă nimic. Ei îşi ascund cu grijă cutia (atunci când este creaţia
lor) în locuri cu potenţial natural, folosind ceea ce le oferă natura.
Şuruburile false − montate la băncile de pe trotuare −, cărămizile mobile −
desprinse din construcţii −, sau diferite segmente din mobilierul urban pot
oferi spaţiu pentru cutiile ascunse. În natură, spre exemplu, se poate recurge
la folosirea scorburilor, a unor butuci goliţi in interior sau chiar la false
căsuţe pentru păsări.[5] De asemenea, atunci când
sunt puşi în situaţia de a găsi o asemenea cutie ascunsă de alţii, geocacherii
sunt îndrumaţi să dea dovadă de discreţie, de respect faţă de munca altora şi
faţă de locul în care se află.
Pentru matematică se pot concepe aplicaţii pentru
învăţarea noţiunilor de sistem de coordonate, dar se pot concepe, de asemenea
ecuaţii de rezolvat pentru a stabili poziţia exactă a cache-ul. Se poate învăţa
despre receptoarele GPS, sateliţi şi semnalele pe care acestea le transmit în
cadrul orelor aplicative de fizică.
Un real succes l-a constituit folosirea jocului în cadrul
orelor de istorie. Un muzeu din Carolina (SUA) a pus în practică pentru prima
dată o îmbinare între acest joc şi istoria adresată copiilor, prin intermediul
unui program educaţional. Cercul de istorie locală coordonat de muzeu,
destinat, de două ori pe lună, elevilor din ciclul gimnazial, are ca obiectiv
cunoaşterea istoriei comunităţii în care aceştia trăiesc. În fiecare an, grupul
se angajează să prezinte un proiect comun la o competiţie naţională şi un
proiect individual al fiecărui participant. În 2008 proiectul a inclus
folosirea de geocaching. După ce participanţii au învăţat elementele de bază
ale jocului, precum şi modul de utilizare al unui dispozitiv portabil de
poziţionare globală, au stabilit principalele zone de interes din oraş şi au
realizat un lanţ de geochache local, cu tematică istorică. Au rezultat
aproximativ 130 geocache într-un perimetru de 10 km. Toate cutiile includ
informaţii istorice şi indicii către altele asemenea, astfel încât s-a creat un
adevărat traseu tematic, pe care, cine reuşeşte să-l parcurgă, învaţă foarte de
multe[6]. În Bucureşti există ascunse
câteva zeci de cutii, în locuri cu rezonanţă istorică, de la biserici (Colţea,
Stavropoleos, Rusă, Sf. Gheorghe, Sf. Nicolae Şelari, Italiană), până la
clădiri publice (Palatul telefoanelor, Biblioteca Naţională, Universitate) şi
mai ales în aer liber (Km 0, Curtea Sticlarilor, Pasajul Victoriei, Calea
Victoriei) care îşi aşteaptă vizitatorii, iar la nivelul întregii ţării sunt
câteva sute.[7]
Jocul se poate practica individual, dar valenţele
educative sunt potenţate atunci când se aplică în echipă. Beneficiile unei
asemenea activităţi de grup sunt evidente: cultivarea sentimentului de
competitivitate şi a fair‐play-lui, comunicarea eficientă în echipă, stabilirea de
roluri în echipă, oferirea şi primirea feedback-ului,
identitatea echipei, coordonarea şi cooperarea în cadrul echipei, creșterea încrederii în ceilalți, dezvoltarea spiritului de echipă, dezvoltarea creativității, socializare, bună dispoziție, atmosferă plăcută şi provocatoare în același timp. Elevii învaţă să relaţioneze unii cu alţii, să
respecte natura şi pe cei din jur, sunt creativi şi îşi dezvoltă gândirea
critică.
Căutarea devine şi mai atractivă atunci când pentru a
afla coordonatele unei ascunzători trebuie să rezolvi anumite sarcini sau
ghicitori. În centrul oricărui asemenea joc sunt indiciile[8].
Ele te pot ajuta să ajungi la o nouă destinaţie sau pot descrie locul în care
trebuie să ajungi. Indiciile prea grele sau înţelese greşit pot ruina o
asemenea întreprindere. Dar dacă ele sunt prea uşoare nu stimulează ambiţiile
şi spiritul de competiţie. Structura generală a jocului presupune transformarea
indiciilor în provocări, care pot implica jocuri de cuvinte, puzzle-uri,
anagrame, probleme de matematică, fotografii, sfaturi sau o combinaţie a
acestora. Prima parte a unui indiciu tip puzzle, în general, se referă la o
destinaţie. Acest lucru ar putea fi o stradă, o clădire, o firmă, un punct de
reper etc. Din acest motiv, nu orice
indiciu va fi imediat evident. El va avea sens doar când echipa va ajunge la
locul indicat. A doua parte a jocului poate cere identificarea unui indiciu
unic din locul specificat, sau poate conduce la o altă destinaţie în care se
pot aduna aceste informaţii. Aceste informaţii ar putea fi cuvinte dintr-o
placă istorică, o serie de numere sau o adresă, un reper, sau orice alt element
unic, specific reperului. De obicei, există o temă generală pentru indicii, sau
chiar o poveste care leagă toate indiciile împreună. Aici se pot strecura,
cunoştinţe noi, informaţii istorice despre trecut, oameni, locuri, obiceiuri.
Fiecare jucător va primi un set identic de indicii şi o hartă. De multe ori,
echipele trebuie să îndeplinească o anumită sarcină înainte de a primi un
indiciul următor. Participanţii vor rezolva probleme utilizând capacitatea de
observaţie, logica şi, de ce nu, intuiţia. La acestea se adaugă o combinaţie de
aptitudini specifice membrilor echipei: ascultarea celuilalt, lucru eficient
împreună, stabilirea de sarcini, întărirea relaţiilor.
Nu este neapărat necesar să se facă deplasări la distanţe
mari faţă de şcoală. Există în alte ţări cache-uri plasate în interiorul şi în
imediata apropiere a spaţiilor educaţionale, în campusuri universitare, în
curtea şcolilor, în jurul lor, făcând astfel mult mai accesibilă descoperirea
lor de către tineri. În acest context jocul, cu accent acum pus pe căutare şi
descifrare de indicii, poate fi de aşa natură ghidat de către profesori încât
să conţină probleme complexe de rezolvat pentru a ajunge la ţintă şi chiar
premii, simbolice sau chiar consistente pentru cel (cei) care descoperă locul.
Unui asemenea demers educaţional li se pot alătura şi
părinţii. Căutarea cu ajutorul înaltei tehnologii este considerată o activitate
de familie atractivă, care poate fi parte dintr-o plimbare în aer liber.
Uneori, copiii au un punct de vedere total diferit decât adulții şi pot descoperi cu mai multă uşurinţă cutiile sau pot
da idei originale cu privire la locul unde este sau trebuie ascunsă comoara. Nu
este un secret faptul că menţinerea unor copii activi este tot mai dificilă din
cauza tehnologiei avansate. Copiii sunt tentaţi să consume tot mai mult
televiziune, internet, jocuri pe calculator, riscând astfel să piardă contactul
cu natura, cu viaţa reală. Dar tot tehnologia poate ajuta familiile să găsească
comori în aer liber, în locuri pitoreşti din oraş.
În 2011 se scrie prima carte pentru copiii pasionaţi de
Geocaching[9]. Heather Gregory, o
profesoară de şcoală primară din Carolina de Sud scrie prima sa carte de până
atunci, un manual succint – 28 de pagini − de utilizare al acestui hobby pentru
copii. Intitulează cartea Ben and the
Geocache Treasure şi descrie aici propria experienţă în legătură cu implicarea
întâmplătoare a familiei sale în această activitate. Vrea să demonstreze
părinţilor şi copiilor că aventura, comorile şi secretele nu trebuie să fie
doar ficţionale. Circumstanţele care creează intriga în cartea sa sunt fictive,
dar toate personajele fac parte din propria familie[10].
Pentru a uşura includerea geocaching în procesul
educaţional, o serie de biblioteci publice din SUA au conceput o modalitate de
a uşura accesul tuturor pasionaţilor la echipamentele şi informaţiile de care
au nevoie. Contra unei sume modice, recuperate ulterior, elevii şi studenţii
pot închiria un kit pentru joc care cuprinde lista tuturor cache-urilor dintr-o
regiune anume, cărţi pentru începători, echipamente GPS şi alte echipamente
necesare (busole, hărţi, modele de rezolvare a puzzle-urilor). Programul este
folosit pentru promovarea turismului şi istoriei regiunilor respective la
nivelul tinerilor.
Învăţarea prin joc e specifică copilăriei şi adolescenței şi rămâne o resursă valoroasă în mâna educatorilor.
Prin joc se învaţă nu numai noțiuni motrice,
ci și comportamente:
competitivitatea, lucrul în echipă, să conduci pe alții, să îți miști corpul, să gestionezi resurse (cum e într-un joc de
strategie), orientarea în spațiu (pe o hartă
de ex.). e mai ușor să se relaxeze, să relaționeze, să interacționeze cu oameni în alte cadre decât cele cotidiene. Jocul este esențial pentru dezvoltarea, sănătatea, capacitatea de a
acumula noi cunoștințe şi, într-un cuvânt, pentru fericirea copiilor. Plecând de la această
idee, o serie de instituţii educaţionale din vest (şcoli, muzee, firme de
trening, edituri) au preluat de câţiva ani ideea vânătorii de comori şi au
folosit-o cu succes în practici de învăţare, atingând obiective esenţiale în
dezvoltarea unor tineri, de la cele fizice (mişcarea în natură, relaxare,
distracţie), până la cele mentale (gândirea critică, atenţia pentru detalii,
căutarea de soluţii) şi afective (respect faţă de natură, faţă de comunitatea
din care fac parte, faţă de partenerul cu care fac echipă) etc.
Suntem convinşi că apelând la metode de educaţie
alternativă, care tratează tânărul ca pe o sumă de calităţi fizice, motrice,
emoţionale, psihice, impactul pozitiv asupra copiilor este mult mai mare iar
obiectivele noastre ca profesori şi educatori pot fi mult mai uşor de atins.
BIBLIOGRAFIE
- Heather Gregory, Ben and the Geocache Treasure, Tate Publishing, 2011.
- Victor Gavril, Geocachingul. Turiştii care văd lumea prin ochii localnicilor sau atunci când geekşii întâlnesc natura, în ,,România Liberă”, 31 octombrie 2011, http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/video-reportaj-1-500-de-comori-vanate-de-sute-de-romani-cu-gps-ul-242965.html
- www.geocaching.com
- http://www.geocaching.com/seek/nearest.aspx?lat=44.434295&lng=26.102965&dist=100
- http://www.lumebuna.ro/2009/02/20/educatia-in-aer-liber/
- http://www.mtairynews.com/view/full_story/15971473/article-Junior-historians-explore-geocaching?
- http://www.tatepublishing.com/bookstore/book.php?w=978-1-61346-135-8
- http://ro.wikipedia.org/wiki/Geocaching
[1] Unul din site-urile specializate este www.geocaching.com
[2] Coordonatele destinaţiei au fost postate pe site-ul
sci.geo.satellite-nav ca fiind 45°17.460′N 122°24.800′V.
[3] http://ro.wikipedia.org/wiki/Geocaching
[5] Victor Gavril, Geocachingul.
Turiştii care văd lumea prin ochii localnicilor sau atunci când geekşii
întâlnesc natura, în ,,România Liberă”, 31 octombrie 2011,
http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/video-reportaj-1-500-de-comori-vanate-de-sute-de-romani-cu-gps-ul-242965.html
[6]
http://www.mtairynews.com/view/full_story/15971473/article-Junior-historians-explore-geocaching?
[7] http://www.geocaching.com/seek/nearest.aspx?lat=44.434295&lng=26.102965&dist=100
[8] Există patru feluri principale de indicii: 1. Vânătoarea pe spaţii
neidentificate – nu se oferă o destinaţie, indiciile urmând a fi găsite undeva
pe ruta dispusă; 2. Indicii de navigaţie – sunt indicii care mută persoana
dintr-un loc în altul; 3. Indicii ale locului – sunt locuri de găsit; s-ar
putea folosi un indiciu criptic pentru a găsi locul sau detaliile dorite pentru
colectare; 4. Dovedeşte că ai fost acolo − ar putea fi o fotografie cu locul
respectiv şi toată echipa cuprinsă acolo sau un obiect de luat printr-un anumit
spaţiu: un bon, o listă de meniu, un bilet de intrare.
[9] Heather Gregory, Ben and the
Geocache Treasure, Tate Publishing, 2011.
[10]
http://www.tatepublishing.com/bookstore/book.php?w=978-1-61346-135-8
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu