CĂUTĂTORI DE COMORI CELEBRI





Un cautator de comori este o persoană care, din vocaţie sau pasiune, cauta in ape sau in pamant comori sau alte artefacte, pierdute sau ingropate. In continuare va vom prezenta patru cautatori de comori, celebri in intreaga lume.



Heinrich Schliemann (1822-1890, de nationalitate germana). Heinrich Schliemann (n. 6 ianuarie 1822 - d. 26 decembrie 1890) a fost un arheolog german, născut în nordul Germaniei la Neu-Bukow, care a identificat urmele legendarei cetăți grecești antice Troia. El este considerat de mulţi ca fiind "parintele arheologiei istorice." În toate eforturile sale arheologice, Heinrich Schliemann a încercat să dovedească istoricitatea Războiului troian. Abordarea sa arheologică a fost în bună măsură științifică, spre deosebire de practica timpului, ce aducea a vânătoare de comori. Schliemann enunța ipoteze și apoi le testa, ca în orice altă știință. Cercetările sale de la Isarlîk (în Anatolia, astăzi Turcia) dintre 1871 și 1872 au dovedit că acesta este locul cel mai probabil al poziției vechii cetăți Troia. În 1876 cercetările sale de la Micene (în Peloponez, Grecia) au adus la lumină civilizația miceeană, necunoscută până atunci. Între 1878 și 1879 și-a rafinat cercetările la Isarlîk.Schliemann a reușit să înșele autoritățile otomane, ducând in Germania o mulțime de obiecte de aur, descoperite la Isarlîk. Posesia colecției, preluata apoi de sovietici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este încă și azi motiv de dispută între Turcia, Germania, Rusia și Grecia.


E. Lee Spence (n. 1947, american. Pionier în arheologia subacvatică, este, probabil, cel mai faimos vânător de comori al lumii . El este cunoscut pentru cautarea de comori scufundate si de epave. Nascut in Germania, Spence scrie şi editează cărţi de referinţă, precum şi reviste (Diving World, Atlantic Coastal Diver, Treasure, Treasure Diver, and Treasure Quest), şi publică articole in reviste de specialitate (ShipWrecks, Wreck Diver). Spence a gasit comori in valoare de peste 50 milioane dolari americani şi a contribuit, prin intermediul cercetarilor sale de arhivă, la gasirea epavelor navelor Republic si Central America, de pe care au fost recuperate comori de peste un miliard de dolari.

Mel Fisher (1922-1998, american). A devenit foarte cunoscut pentru găsirea epavei galionului spaniol Nuestra Señora de Atocha, în 1985. Comoara gasita a fost estimata ca avand o valoare de 450 milioane dolari. Aceasta comoara, avand numele de "Atocha Motherlode," a inclus 40 de tone de aur şi argint, printre care si 100.000 de monede spaniole de argint, monede de aur, smaralde columbiene, alte artefacte de aur si argint, precum si 1000 de lingouri de argint.

Robert F. Marx (n. 1923, american). Un pionier in lumea scafandrilor, cunoscut pentru activitatea sa de cautator de comori scufundate si de epave naufragiate. A fost foarte controversat ca si cautator, din cauza incursiunilor sale frecvente şi incununate de succes în vânătoare de comori.  E. Lee Spence l-a considerat pe Robert F. Marx ca fiind "adevăratul parinte de arheologiei subacvatice."

PROVOCARI ÎN ROMÂNIA AZI

CALLATIS, ORAŞUL ANTIC GĂSIT SUB APE 

În aprilie 2007, câţiva scafandri români ajutaţi de colegi din Ungaria au început  o expediţie pentru cercetarea subacvatică, dotaţi cu tehnologie de ultimă oră, similară celei care a dus la descoperirea Titanicului. Sonarele au detectat o "anomalie" ciudată în adâncurile apelor de lângă Mangalia.
La aproximativ 6 metri adâncime, sub nisipul de pe fundul mării, scafandrii au descoperit artefacte, pereţi, coloane şi străzi pavate. Au realizat că au găsit ceea ce căutau, vechiul oraş pierdut al Callatisului, întemeiat de greci la porunca oracolului din Delfi, pe locul unei aşezări getice.
Documentele Antichităţii lasă loc de interpretări în ceea ce priveşte data la care s-a pus temelia cetăţii. Deşi este menţionată în scrieri încă din sec. VI î.Hr, nu există dovezi arheologice mai vechi de sec. IV î.Hr. Cert este că oraşul cunoaşte o perioadă de înflorire rapidă, apoi decade o dată cu începutul erei noastre, însă prosperă din nou în decurs de câteva secole.

Nici data distrugerii cetăţii nu se ştie cu exactitate. Unele ipoteze susţin că o parte a oraşului s-a scufundat în urma unui cutremur, altele aveansează ideea că cetatea a fost înghiţită încet de ape, din cauza procesului de eroziune. Deşi toţi specialiştii în arheologie recunosc că o astfel de descoperire este fabuloasă şi afirmă că vestigiile scoase la lumină până acum pe ţărmul românesc atestă miracolul şi geniul arhitecturii greceşti, majoritatea se abţine să se pronunţe în lipsa văzutului cu propriii ochi.
Fără alocarea unor fonduri pentru o cercetare serioasă a perimetrului, România va rămâne cu un tezaur arheologic necunoscut şi cu un potenţial turistic fascinant în zona Mării Negre, scufundat ca şi oraşul pierdut al Callatisului. Sursa: http://www.jurnalul.ro/special/special/ atlantida-din-marea-neagra-507698.html

TUNELURILE DIN MUNŢII CARPAŢI

 Sunt foarte putini cei care stiu că Munţii Carpaţi sunt străbătuţi de tuneluri care se întind pe zeci şi sute de kilometri, formând o adevărată reţea subterană. Nimeni nu ştie nici cine le-a făcut şi nici care era destinaţia lor iniţială.





Aceste tuneluri sunt locuri unde tezaurul dacilor putea fi ascuns cu usurinta, apoi acoperite cu stanci sau surpata intrarea. Toti pasionatii cautatori de comori scormonesc pamantul pentru a gasi aurul dacilor, dar daca acest tezaur este ascuns in astfel de tuneluri ? Usor de ascuns, greu de gasit, simplu de recuperat dupa ce a trecut pericolul invadatorilor. Ai vrea sa gasesti aceste comori fabuloase ? Asta daca stii locul, ca oricum un detector de metale nu cred ca trece prin kilometri de stanca...


Cele mai vechi atestări ale tunelurilor de sub munţi sunt de pe vremea dacilor, mai exact din timpul celor două războaie ale lui Decebal cu romanii, când armatele dacilor dispăreau efectiv din faţa romanilor de fiecare dată când sorţii unei bătălii dată în munţi înclina de partea duşmanilor. Aceleaşi tuneluri au fost folosite de regele dac pe timp de iarnă, pentru a ajunge la Dunăre şi a prelua comanda trupelor aliate cu dacii. A urmat un atac distrugător, la sud de Danubiu, dacii şi aliaţii lor necruţând nici un supus roman. Din păcate, la întoarcerea lor, din cauza vremii care s-a încălzit brusc, inexplicabil, o mare parte dintre călăreţi înecându-se în Dunăre, gheaţa cedând sub greutatea lor.



După secole bune, trecerile subterane din Carpaţi au fost folosite de domnitorii români, care-şi trimiteau aici familiile şi vistieria ţării, în vremuri de restrişte. Mai mult, sute de ani platoul Bucegilor a fost interzis accesul oamenilor de rând, acolo fiind antrenate trupele de elită ale Ţării Româneşti, celebrii călăreţi roşii, proveniţi doar din rândul boierilor.

În ultimii ani, în zona Bucegilor s-au efectuat măsurări radiestezice care au arătat existenţa unor câmpuri de forţă care traversează munţii dintr-o parte în cealaltă. Se presupune că liniile de forţă ar urma tunelurile străvechi. În plus, privită de sus, harta acestor linii energetice apare sub forma unui imens lup stilizat, având gura deschisă, ca înainte de a-şi ataca prada. Capul lupului este în Munţii Apuseni, iar coada coboară până în apropiere de Pietroşiţa, în judeţul Dâmboviţa.

Articolul este preluat din mai multte surse si bloguri de pe internet, nu cunoastem veridicitatea acestor cercetari; de exemplu, sursa aceasta: http://www.forum.santamia.ro/showthread.php/tuneluri-secrete-prin-muntii-bucegi-411.html?s=740c0e8548a512c69bbb3d1b47b89ac3&

 ORAŞUL COMORILOR DE SUB CETATEA SARMIZEGETUSA






La mai bine de doua milenii si jumatate de la consemnarea primelor informatii despre existenta lor, dacii continua sa ramana un mare mister. Cine sunt ei, dacii?

Orasul de sub cetate, scanat de sateliti rusesti


View Larger Map

Odata ajuns la Sarmizegetusa Regia ai putea sa crezi ca misterul se destrama, pentru ca tot ceea ce vezi nu pare a fi, la prima vedere, mai mult decat arata saracele pliante turistice. Un colt de cladire insa, semnalat ca atare de arheologi, imediat in stanga incintei sacre, la care ajungi urmand calea regala, atrage atentia pentru ca el face parte din palatul regelui Decebal.



Restul este ascuns sub pamant si radacini de copaci seculari. De ce nu se mai sapa la Sarmizegetusa, de ce totul este lasat in paragina, ce mistere ascunde subsolul acestei capitale?



Pe la inceputul anilor ‘90, se spune ca subsolul din zona Gradistei a fost scanat de un satelit rusesc. Ce s-a descoperit acolo ramane o mare taina caci, oficial, nu au fost date publicitatii toate rezultatele. Neoficial, s-a spus ca rusii ar fi descoperit situri antice si preistorice necunoscute inca in zona. Se pare totusi ca s-a intocmit un dosar al acestor descoperiri, la Ministerul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului si la Ministerul Culturii de atunci, care au decis efectuarea unor cercetari. Concluzia era una socanta: fortificatiile din zona Gradiste nu erau doar cetati dispuse pe culmile muntilor din jur, ci un imens ansamblu, foarte compact, care cuprindea o asezare militara, una civila montana, cu mai multe nuclee.



Practic, muntii fusesera taiati si terasati, apoi amenajati in incredibilul ansamblu.
Mai mult, pe o suprafata de doi kilometri patrati, la o adancime de 8 metri, s-ar afla o asezare subterana. Prin anul 2001, un general de divizie in retragere, care facuse parte din echipa de cercetatori, declara pentru un ziar central ca in zona Vartoape fusesera detectate, pe o suprafata de 4 km patrati, 75 de gropi conice, de dimensiuni diferite, precum si incinte paralelipipedice, modificate de mana omului, care comunicau intre ele, dar si cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte ar pleaca mai multe tuneluri spre muntii din apropiere, unele, prabusite partial, iar un singur tunel ajunge la sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, unde au fost de asemenea detectate incinte subterane. “Vreau sa subliniez ca in urma masuratorilor noastre a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai importante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mai mare decat cele de la Sarmizegetusa”, declara atunci generalul.


Conform studiului amintit, orasul subteran si suprateran de la Vartoape ar fi centrul complexului, mult mai mare decat cel de la Sarmizegetusa.. Un localnic povesteste cum cu ceva vreme in urma s-a prabusit un perete de munte descoperind o parte de tunel, de putea omul sa mearga in picioare prin el, intarit cu barne putrezite din lemn. Unde ducea, ce se afla la capatul lui, nu se stie.



Despre lumea antica s-au scris opere marete, dar, printr-un facut, tocmai capitolele referitoare la daci au disparut. Altii i-au imortalizat pe monumente, le-au ridicat statui la Roma, unele gazduite astazi de Vatican. “Dacii au fost niste barbari, inculti, care nici macar nu stiau sa scrie”, spun unii specialisti cu diplome academice, iar despre cele cateva placi de plumb, replici dupa unele din aur, cu inscrisuri ciudate care ne vorbesc despre ei, “pierdute”, spun ca nu ar fi altceva decat niste falsuri ordinare realizate de istorici pe care nu dai doi bani. Si ce importanta mai are ca pe una dintre aceste placi este redata chiar imaginea cetatii lui Burebista de la Sarmizegetusa? Ei cred ca sunt falsuri si asa trebuie sa ramana, chiar daca nimeni nu a studiat serios pana acum aceste artefacte. Si ce mai conteaza ca ei, dacii, cercetau stelele, aveau calendare si vorbeau cu zeul lor in incinte sacre de dimensiuni impresionante, in sanctuare taiate din andezit, piatra pe care de abia astazi o croiesti numai cu unelte moderne?
Mai intereseaza pe cineva ca stramosii nostri ridicau cetati din blocuri de calcar carate de la zeci de kilometri, fasonate si imbinate perfect, dupa tehnici misterioase la fel ca si ei? Lasa-ti pe altii sa-si ridice in slavi stramosii druizi sau celti, carora le culeg din lut pietrele pe care au pasit, caci noi avem lucruri mai importante de facut. :( Sursa:http://misterele-terrei.blogspot.com/2010/04/orasul-secret-de-sub-sarmizegetusa.html

HARTA COMORILOR DIN LUME

Căutătorii de comori au primit, prin intermediul revistei Bild, ponturi preţioase de la experţii in arheologie şi istorie consultaţi de cotidianul german Bild. Aceştia au realizat o hartă a celor mai importante comori pierdute de-a lungul vremii, in diverse colţuri ale lumii. Fie că sunt cufere cu monede de aur ori vapoare întregi cu lingouri sau statuete din preţiosul metal, pasionaţii de comori ar putea da lovitura dacă scormonesc bine în locurile indicate de specialişti. Unele dintre averile pierdute valorează, la ora actuală, miliarde de euro.




Victorio Peak, New Mexico, SUA

În 1937, exploratorul Milton “Doc“ Noss a descoperit un labirint de peşteri la poalele muntelui Victorio Peak. În interior erau depozitate, probabil de către apaşi, 16.000 de lingouri de aur, monede şi bijuterii. O parte le-a scos la suprafaţă, până când intrarea în galerii a fost blocată de o explozie. Valoare: miliarde de euro.

Insula Kokos din Oceanul Pacific

Mai multe comori ale piraţilor ar fi dosite pe insula din Pacific. Această poveste a fost şi sursa de inspiraţie pentru romanul “Insula Comorilor”, al lui Robert Louis Stevenson. Pe Insula Kokos ar fi ascunsă şi comoara bisericii din Lima, Peru, care a dispărut în 1821. Valoare: sute de milioane de euro.

Munţii Llanganati, Ecuador

Când spaniolii au descoperit America de Sud, incaşii au ascuns comori de o valoare inestimabilă, de frică să nu fie prădaţi. Potrivit expertului în comori Reinhold Ostler, există o hartă a comorilor din secolul XVI, însă expediţiile de până acum nu au dus la nici o descoperire. Valoare: necunoscută.

Grunewald, Berlin, Germania

Fraţii Franz şi Erich Sass au jefuit, în 1929, seiful unei mari companii din Berlin, Germania. Se crede că cea mai mare parte din captură a fost ascunsă în Grunewald, o pădurice de lângă capitala Germaniei. Valoare: 10 milioane de euro.

Râul Inn, Germania

După Războiul de 30 de ani, conducătorul Bavariei, Maximilian I, a fugit, în 1648, de soldaţii suedezi. Comorile lui au fost îmbarcate şi trimise pe râul Inn, spre Austria. Una dintre bărci s-a scufundat şi tot argintul a ajuns pe fundul apei. Valoare: necunoscută.

Cetatea Gisors, Normandia, Franţa

Ordinul Templierilor din Franţa a strâns, în secolele XII şi XIII, averi semnificative. Mulţi dintre cei înscrişi în acest ordin au fost arşi pe rug, după 1307. Înainte de a fi complet exterminaţi, templierii şi-au ascuns comorile în mai multe locuri din Franţa. Valoare: necunoscută.

Ruta Pretoria - Maputo, Africa de Sud

Preşedintele Ohm Krueger a fugit de britanicii din Pretoria în 1900. A dus cu el o mulţime de lingouri de aur. Comoara de aur ar fi ascuns-o pe lângă şinele de tren. Ajuns în Maputo, Krueger s-a suit la bordul unui vas, care l-a dus în Olanda. Valoare: aproximativ 500.000.000 de euro.

Marea Barents, nordul Rusiei

Crucişătorul “HMS Edinburgh” a fost scufundat în Marea Barents, în 1942, lovit de o torpilă a unui submarin german. La bord ar fi fost 5,5 tone de aur. Căutătorul de comori Keith Jessop a găsit, în 1981, epava vasului şi o mare parte din aur. Valoare: aproximativ 70.000.000 de euro.

Germania, Austria şi Argentina

Cu puţin înainte de sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, naziştii ar fi dosit o adevărată avere, în principal aur capturat în război. Unii spun că ar fi ascunsă în Argentina, alţii, pe fundul lacului Toplitz (Austria). Americanii au găsit în 1945, în Thuringia, Germania, o parte din aurul trezoreriei germane. Valoare: aproximativ 3,9 miliarde de euro.

Undeva, ascuns în Elveţia

Când s-a destrămat Imperiul Habsburgic, în 1918, toate averile au fost puse în cutii şi duse în Elveţia. Printre obiectele preţioase se afla şi diamantul de 137,2 carate “Florentine”, al patrulea din lume ca mărime, care a dispărut fără urmă. Valoare: necunoscută.

Lacul Baikal, Siberia, Rusia

În iarna din timpul războiului civil din 1919- 1920, soldaţii din “Armata Albă”( forţe ruse antibolşevice) au însoţit un transport cu 180 de tone de aur peste lacul Baikal, care era îngheţat. Stratul de gheaţă a crăpat şi comoara a dispărut în adâncuri. Valoare: aproximativ 485.000.000 de euro.

Nord-vestul Australiei

Căutătorul de aur Lewis Harold Lasseter afirma, în 1893, că ar fi descoperit o mină de aur uriaşă, în Australia. În 1930 a fost demarată o acţiune de căutare, fără să se înregistreze vreun succes. Lasseter nu a lăsat indicii despre descoperirea sa. Valoare: necunoscută.

Filipine

Japonezii au capturat, în al Doilea Război Mondial, averi imense, pe care le-au ascuns în mai multe locuri din Filipine. Un filipinez a găsit în 1970 o parte din comoară, lingouri de aur şi o statuie a lui Buddha, tot din aur. Dictatorul Marcos şi-a însuşit însă tezaurul. Valoare: aproximativ 15 miliarde de euro.

PRELUAT DE PE  http://hartacomorii.blogspot.ro/2010/09/harta-comorilor-si-tezaurelor-din-lume.html

HARTA COMORILOR DIN ROMANIA






Cautatorii de comori specializati pe acest domeniu au aparut, din cate se stie, prin secolul al XIX-lea, cu tot ce presupune aceasta indeletnicire: harti, legende, aventuri, chiar si crime. Asociatia Cautatorilor de Comori si Tezaure din Romania a fost infiintata dupa 1990 si a emis cam 100 de legitimatii. 'Tezaurele scoase la lumina pana acum la noi nu reprezinta decat 10 la suta din cantitatea de comori ascunse in Romania in toate timpurile, incepand cu stravechimea. Restul de 90 la suta e inca sub pamant. Am dori o legislatie occidentala in acest domeniu, pentru ca noi vrem sa scoatem la lumina aceste bunuri, in beneficiul tuturor', spune Ioan Blaj, unul din membrii fondatori ai asociatiei. Autoritatile au chemat insa in instanta asociatia, pentru a o desfiinta. 'Incepand cu anul 2000, legea nu mai permite cautarea de comori pe teritoriul Romaniei decat de arheologi atestati. Facem demersurile legale pentru ca aceasta asociatie sa fie desfiintata, deoarece activitatea ei este in contradictie cu actele normative. Descoperirea intamplatoare a unei comori trebuie anuntata oficialitatilor, iar cel care a gasit-o este recompensat cu pana la 40% din valoarea ei'.


Din cate se stie oficial, pe teritoriul Romaniei au fost descoperite aproximativ 50 de tezaure, din diferite epoci. Greutatea lor insumeaza cateva zeci de kilograme, iar valoarea lor este inestimabila. Cele mai multe se afla la Muzeul National de Istorie din Bucuresti, iar cateva, la muzeele din teritoriu. Exista insa tezaure, descoperite in zona noastra, care se afla la muzee din Austria si Budapesta, in colectii particulare sau in posesia unor banci.
Istoricii greci din antichitate povesteau ca toate neamurile tracice, inclusiv dacii, erau mari iubitoare de aur. Homer spune in Iliada ca aliatii troienilor, luptatorii traci, aveau zale si arme din aur.

Cele mai vechi podoabe facute din metalul pretios gasite pe teritoriul tarii noastre, in judetul Bacau, au o vechime de 7.000 de ani. Apartin Culturii Cucuteni, pe cand omenirea se afla, cronologic vorbind, in ultima faza a epocii de piatra. Deci, la capitolul bijuterii avem o traditie foarte veche. Comorile prezentate pe harta au fost gasite intamplator, in general, sau in urma unor sapaturi arheologice.

Tezaurele de la Simleul Silvaniei, judetul Salaj
Tezaurul 1, descoperit in 1797. Cuprinde un faimos colier cu pandantive simbolice, 13 medalii romane transformate in medalioane si alte obiecte. Se afla la Muzeul din Viena.
Tezaurul 2, descoperit in 1889, cuprinde 10 perechi de fibule de argint aurit, 3 vase de aur semisferice, 2 bratari si alte fragmente datate la inceputul secolului al V-lea d.Hr. Se afla la Muzeul din Budapesta

Tezaurul de la Sannicolaul Mare, Timis
Este cel mai bogat tezaur descoperit pe teritoriul Romaniei. Format din 23 de vase, cantareste aproape 10 kilograme. Veacul al X-lea d.Hr. Obiectele se afla la Muzeul din Viena

Fitireaz, Arad
Este format din 16 bratari de aur cu capetele terminate in spirale. Dateaza din secolul al VII-lea i.Hr.

Muzeul de Istorie Budapesta

Tezaurul de la Someseni, judetul Cluj (1)
Descoperit in 1956-1957, este tezaurul funerar al unei printese gepide crestine. Bijuteriile erau produse in Imperiul Roman, special, probabil, pentru a le oferi conducatorilor germanici. A doua jumatate a secolului al V-lea d.Hr.

Muzeul National de Istorie Bucuresti

Inel de aur - Turda, judetul Cluj (2)
A fost descoperit in 1996 in mormantul unei printese gepide, in interiorul castrului roman Potaissa. Secolul V d.Hr. Muzeul de Istorie Turda

Sacosu Mare, Timis
12 bratari, sase spirale, un inel si sapte alte fragmente. Secolul VIII i.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Tezaurul de la Biia, judetul Alba (4)
Descoperit in 1845, este alcatuit dintr-o cana ritualica si o bratara din secolul al VII-lea i.Hr. O piesa se afla la Muzeul National de Istorie Bucuresti, iar alta la Viena

Lingou roman de aur - Feldioara, judetul Brasov (3)
A fost descoperit in 1880, are o greutate de 393,2 grame si este datat intre anii 379-380 d.Hr., dupa una din stampile, ce reprezinta 3 imparati romani. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Tezaurul de la Hinova, judetul Mehedinti
A fost descoperit in 1976, are o greutate de 5 kg si e compus dintr-un numar mare de obiecte de podoaba. Secolul al VIII-lea i.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Sacuieni, jud. Bihor

Secolul al X-lea i.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Graniceni, judetul Arad
Este compus din 3 falere mari din aur din secolul al VIII-lea i.Hr. Muzeul Budapesta

Apahida, judetul Cluj
Descoperit in doua etape, intre 1968-1969, intr-un mormant al unei printese gepide. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Geoagiu-Bai, Hunedoara
Secolele II-III d.Hr. Muzeul de Istorie din Deva

Pecica, Arad
48 de conuri din tabla de aur gaurite si o falera - sec. al VII-lea i.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Tezaurele de kosoni - Gradistea Muncelului, judetul Hunedoara
Intre anii 1992-2001 braconierii arheologici au jefuit mai multe tezaure de moneda de aur de tip koson, cunoscute doar pe teritoriul Transilvaniei, din zona muntilor Orastiei. Imita denarii romani republicani emisi de Brutus, dar cu adaosul “Koson”. Secolul I i.Hr. Se gasesc in diverse muzee, colectii particulare si banci

Sarasau, jud. Satu Mare
Tezaur din secolele X - VII i.Hr. Este imprastiat pe la mai multe muzee. Aici o piesa de la Muzeul de Istorie din Budapesta

Sarmasag, Salaj
Secolul al XVI-lea i.Hr. Muzeul de Istorie Cluj-Napoca

Tezaurul de la Moigrad, judetul Salaj
Descoperit inainte de 1912, se compune din patru piese, din care una este cel mai mare obiect neolitic din aur descoperit la noi in tara. Aceasta piesa este realizata prin ciocanire si decupare din aur nativ. Prima jumatate a mileniului al IV-lea i.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Tezaurul din primul mormant princiar de la Apahida, judetul Cluj, zis al lui "Omharus"
Descoperit in 1989. S-au gasit podoabe de vesmant si harnasament ce au apartinut probabil unui important personaj de neam germanic-gepid. A doua jumatate a secolului al V-lea d.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Velt, jud. Sibiu
Secolul al V-lea d.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Bratarile dacice de aur
Descoperite in zona Sarmisegetuza Regia (Gradistea Muncelului, judetul Hunedoara) prin braconaj arheologic, intre anii 2000-2001, in doua locuri diferite, si comercializate ilegal. Statul romana a recuperat pana in ianuarie 2008, 9 din cele 15 bratari descoperite. Apartin epocii dacice clasice, secolele I i.Hr. - I d.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Diadema de nunta de la Goranu, judetul Valcea
Este o piesa de import din vestul Europei - secolul al XII-lea. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Tezaurul de la Ostrovul Mare, judetul Mehedinti
Descoperit in 1921, este format din 33 de falere, 10 inele si 3 bratari. Epoca de mijloc a bronzului - secolul al XVI-lea. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Tezaurul de la Stancesti, judetul Botosani
Descoperit intr-o asezare getica in timpul unor excavatii in 1960, este datat din secolul al V-lea i.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Bratara de aur
Descoperita intr-un loc necunoscut din Transilvania. Epoca de mijloc a bronzului, aproximativ secolul al XVI-lea i. Hr.

Se pastreaza la Muzeul de Istorie din Cluj-Napoca

Bratara de la Pipea, judetul Mures
A fost faurita in secolul al V-lea i.Hr. Muzeul National din Budapesta

Smig, Sibiu
Apartine epocii bronzului (secolul al XV-lea i.Hr.)

Bratara de aur de la Vlad, jud. Brasov
Se afla la Muzeul de Istorie din Viena. Inca doua bratari asemanatoare se afla la Muzeul National din Budapesta

Podoabele de la Curtea de Arges
Atribuite lui Vladislav Vlaicu (voievod intre 1364-1366). Muzeul National de Istorie Bucuresti

Tezaurul de la Persinari, judetul Dambovita
11 pumnale si un fragment de spada de tip micenian. Secolul al XVI-lea i.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Tezaurul de la Turnu Magurele, jud. Teleorman
Este un ansamblu de piese descoperite in 1880. Secolul al V-lea i. Hr. Se afla la Muzeul National de Istorie Bucuresti

Tezaurul de la Radeni, judetul Neamt
In 1966 s-au descoperit 3 cesti cu toarte din aur, unice pe teritoriul Romaniei. Secolul V i.Hr. Muzeul din Neamt

Tezaurul de la Œufalau, judetul Covasna
Initial avea greutatea de 3 kg. Doar o mica parte a fost salvata. Secolul al VIII-lea i.Hr. Se afla la Muzeul de Istorie din Viena

Coiful getic de aur de la Poiana-Cotofenesti, jud. Prahova
Descoperit intamplator in 1928, este un coif de ceremonie de tip getic bogat decorat prin ciocanire. Secolul al IV-lea i.Hr. Se afla la Muzeul National de Istorie din Bucuresti

Pandantiv, Gumelnita, judetul Calarasi
Mileniul III i.Hr. Se afla la Muzeul National de Istorie Bucuresti

Tezaurul de la Baiceni, comuna Cucuteni, judetul Iasi
A fost descoperit intamplator in 1959. Arta traco-getica din secolul al IV-lea i.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Tezaurul de la Brad, jud. Bacau
Sunt cele mai vechi obiecte din aur, au fost faurite cu 7.000 de ani in urma si apartin Culturii Cucuteni A.

Muzeul din Roman

Tezaurul de la Harsova, judetul Tulcea
Cuprinde fibule si aplice de aur ce apartin unui ofiter roman de rang inalt si familiei sale - secolul al IV-lea d.Hr.

Muzeul de Istorie Constanta

Cercel de aur, Buzau

Este arta romano-bizantina din secolele IV-V d. Hr. Se afla in colectiile Muzeului National de Istorie Bucuresti

Diadema princiara de la Bunesti, judetul Vaslui
Descoperita in cetatea geto-daca de aici in 1984, bijuteria, fara echivalent in Romania, este, probabil, un obiect de import. Secolele IV-II i.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Diadema hunica de la Gheraseni, jud. Buzau
O alta diadema asemanatoare a fost descoperita si la Buhaieni, judetul Iasi. Ambele sunt date in primul sfert al veacului al V-lea d.Hr. Muzeul Judetean Buzau

Tezaurul de la Pietroasa, Buzau
Cunoscut si sub numele de “Closca cu puii de aur”. A fost descoperit in 1837. Initial, depozitul a avut 22 de obiecte, dintre care autoritatile au recuperat doar 12, in greutate de circa 19 kilograme. Tezaurul este format din vase si podoabe de lux lucrate in epoci diferite, dar apropiate. Au apartinut lui Athanaric, regele vizigotilor (secolul V). Faimoasa comoara a avut parte, de la descoperire, de numeroase “aventuri”, fiind descompletata, distrusa, recuperata, furata si partial distrusa in 1875, salvata de la incendiu in 1876, restaurata la Berlin, plecata la Moscova intre 1917 - 1956. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Cruce, comuna Jijia, judetul Tulcea
Descoperita in 1950 in fosta cetate romano-bizantina Dinogetia, in straturile apartinand secolului al X-lea d.Hr.

Muzeul National de Istorie Bucuresti

Inel din aur, judetul Tulcea
Arta bizantina din secolul al XI-lea d.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Crucea de aur - Histria, judetul Constanta
Arta romano-bizantina, secolul al VI-lea d. Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Tezaurul de la Galesu, judetul Constanta
Datare anul 500 i.Hr. Muzeul National de Istorie Bucuresti

Cercei elenistici de aur - secolul al II-lea i. Hr.
Descoperiti la Mangalia, judetul Constanta. Se afla la Muzeul de Istorie Constanta

Tezaur funerar roman din Constanta
Descoperit in 1986 in necropola tomitana. Contine peste 60 de obiecte de podoaba de aur. Muzeul de Istorie Constanta

Tezaur funerar roman (Mormantul de la Neptun, jud. Constanta)
Descoperit in anul 1972, la 2 kilometri de Mangalia (anticul Callatis). Intr-un sarcofag sigilat se afla scheletul unei nobile cu un bogat inventar. Muzeul de Istorie Constanta

Autorul hartii este domnul Radu Oltean, iar la sugestia dumnealui, am gasit intradevar si site-ul original unde a fost publicata harta, un site de altfel exceptional. Deci vizitati acest blog extraordinar , creat de un om cu adevarat talentat: http://art-historia.blogspot.com/2009/04/afisele-art-historia.html

PRELUAT DE PE  http://hartacomorii.blogspot.ro/2010/09/harta-comorilor-si-tezaurelor-din.html

COMORI GASITE

GĂSIT: este un cuvânt mare pentru căutătorul de comori, mult mai incitant decât PIERDUT !
Cele mai multe dintre articolele de pe internetul de astăzi va prezintă povești ale unor comori pierdute, dar destul de rar citim despre o comoară GĂSITĂ . Poate raportul este de 100 legende la o comoara găsita. Există literalmente mii de legende care povestesc despre comori pierdute, cazane pline cu aur, cufere cu odoare si pietre prețioase, epave scufundate. Dar de ce nu găsim mai multe articole despre comorile deja descoperite ? Doar se stie ca mii de oameni cauta comori cu detectoare de metale si uneori chiar gasesc cate ceva!
Insa aproximativ 5 la sută din vânătorii de comori găsesc 95 la sută din comori ! De ce se întâmpla acest fenomen? În opinia mea, mai mulţi factori contribuie la acest rezultat: (1) CERCETAREA, (2) Gândirea "în afara puterei obisnuintei", adica sa cauți acolo unde mai nimeni nu cauta , (3) învăţarea folosirii adecvate şi corecte a detectorului detinut, (4) timpul petrecut la căutare etc.
Desigur, mulţi oameni care au găsit unele comori probabil ca nici nu sunt cautatori cunoscuti si probabil ca nici nu vom auzi de ei. Există multe motive pentru care o persoana nu va face publica descoperirea sa: (1) Ei nu doresc să plătească impozitele sau sa predea comoara contra unei sume modice, e adevarat, (2) Le este teama de o eventual proces in instanţa asupra dreptului de proprietate a comorii, ( 3) Ei nu doresc ca prietenii şi rudele să ştie că au devenit bogati, (4) Nu doreste ca alti vânători de comori sau ziaristii sa il urmareasca de fiecare data cand iese din casa, pentru a obtine de la acesta diverse detalii, (5) Frica de a fi jefuit, (6) Numeroase alte motive.

De-a lungul anilor am citit diverse povesti despre comori găsite, mai putin cunoscute in Romania şi voi posta unele dintre acestea in cele ce urmeaza. Oricum, aprope in fiecare zi adaugam noi articole pe acest site. Cu siguranta, candva, acest site va ajuta pe cineva sa gaseasca o comoara. S-au poate deja a ajutat! Există miliarde de euro în comori care inca asteapta sa fie gasite. Poate una dintre acestea e comoara ta!

Dar sa revenim la ideea anterioara, adica sa va prezentam cateva comori internationale, destul de necunoscute pe la noi, in Romania.

(1) Mel Fisher descopera naufragiata nava Atocha ( scufundat 1622 ). Sunt recuperate comori de milioane de dolari.
(2) In 2002, un instalator, care lucra în subsolul unei cladiri, descopera o comoara de 500.000 dolari, în San Diego, TX
(3) 1982. O mină foarte bogata (abandonata) este redescoperita şi adjudecata. Premiul gasitorului: 3 milioane de dolari!
(4) 1980. Un cuplu, in timp ce isi renova casa, a găsit un vas de fier care conţine 52 de monede vechi de 20 dolari în valoare numismatica de 30.000 de dolari din prezent.
(5) 1975. Un diamant in valoare de peste 100.000 de dolari a fost găsit la craterul Diamonds State Park din Arkansas.
(6) Un borcan cum e acela pentru untul de arahide, plin cu monede de aur, a fost gasit în sudul Californiei. Monedele erau de aur de 20 dolari americani si monede de aur de 50 de pesos, din anii 1878-1904.
(7) Doua vase, continand 175 monede de aur de 20 dolari au fost găsite în 1966 şi 1968, in Jamestown, Colorado.
(8) O moneda extrem de valoroasa, datand undeva intre 1497-1504, este găsita în Georgia, între Savannah şi Brunswick.
(9) O foarte rara moneda de aur 5 dolari (1850) şi alta si mai rara, tot din aur, 10 dolari au fost descoperite în 1975 de către o femeie care cauta printr-o groapa cu sticle vechi.
(10) In 1962 a fost gasit în New Mexico un colier foarte bine lucrat, evaluat pe atunci la 18.000 dolari.
(11) 1982. Aproape de Vero Beach, Florida. Comoara de pe naufragiata nava Corrigan a fost gasita si recuperata. Comoara cuprindea monede de argint şi de aur, bijuterii, lingouri de aur.
(12) O nepreţuită si rara piesa de 2 cenţi si jumatate Pony House, simbolică, a fost gasita in Dayton, Ohio, din 1879-1889. Găsita în Myerstown, PA.
(13) Un safir urias (2111 carate, după tăiere) a fost gasit în Carolina de Nord.
(14) Un mic cufar, care conţine 984 de piese de argint, a fost găsit in Casal Bank, FL

PRELUAT DE PE  http://hartacomorii.blogspot.ro/2011/01/comori-gasite-comori-pierdute.html

COMORI PIERDUTE


De-a lungul timpului, razboaiele, calamitatile si istoria, au facut ca zeci de tone de metal pretios, bijuterii sau opere de arta sa fie ascunse sau pierdute pana in ziua de azi.
Nu vom vorbi aici despre comorile legendare ca cea a lui Alaric, a Nibelungilor sau a lui Montezuma, comori despre a caror existenta nu exista nicio dovada sau sursa credibila in afara de legende, ci vom trece in revista acele tezaure reale care au existat cu adevarat dar care astazi, din varii motive, nu au mai putut fi recuperate.
Iata asadar, pentru toti vanatorii de comori si pasionatii de istorie, lista celor mai importante comori pierdute:
Tezaurul de la Lima – In 1820, Lima, capitala de azi a statului Peru, era cuprinsa de revolta impotriva Spaniei. Viceregele din Lima, de teama tulburarilor, decide sa transfere tezaurul Peru in Mexic, o alta colonie spaniola la acea vreme, dar mai sigura.
Comoara consta in obiecte bisericesti din aur, argint si pietre pretioase, doua statui din aur, in marime naturala ale Fecioarei cu Pruncul, bijuterii, etc. in valoare totala de aprox. 60 milioane de dolari in banii de azi.
Pretioasa incarcatura este urcata pe nava Mary Dear aflata sub comanda capitanului William Thompson cu destinatia Mexic. Insa capitanul si echipajul nu rezista ispitei si se decid sa deturneze transportul spre insulele Cocos, in dreptul statului Costa Rica de astazi, cu scopul de a o valorifica mai tarziu dupa ce se vor linisti apele.
Thompson si echipajul sau vor fi insa capturati, acuzati de piraterie si executati, mai putin Thompson insusi care va fi trimis sub escorta in insulele Cocos pentru a recupera comoara. Nici Thompson, nici soldatii care il insoteau nu s-au mai intors de pe insula. De atunci insulele Cocos au devenit una dintre pricipalele destinatii ale cautatorilor de comori.
Majoritatea aurului, a argintului si a pietrelor pretioase din comoara de la Lima, proveneau din tezaurele confiscate de spanioli de la incasi, precum si din exploatarile miniere ulterioare, din vremea in care spaniolii au stapanit in mare parte din America Latina.
Comoara lui Decebal – Este o mare confuzie in randul publicului larg in legatura cu asazisa comoara a lui Decebal. Existenta ei se deduce atat din evenimentele istorice care au dus la transformarea Daciei in provincie romana cat si din relatarea autorului antic Dio Cassius care spune cam asa: Vazandu-se infrant, Decebal decide sa isi ascunda tezaurul sub albia raului Sargetia (identificat de unii istorici drept raul Strei) punandu-si sclavii sa devieze cursul apei, sa sape o groapa, sa ascunda comoara acolo iar apoi sa indrepte la loc cursul natural al raului peste comoara. Dupa aceea a dat ordin ca toti sclavii sa fie ucisi ca niciunul din ei sa nu poata povesti mai departe unde se afla locul tezaurului. De asemeni a ascuns o parte din comoara prin pesteri si prin imprejurimi.
De aici majoritatea profanilor au dedus ca pe undeva pe langa Orastie ar zace si acum comoara lui Decebal. Insa relatarea lui Dio Cassius nu se opreste aici ci ne spune cum dacul Bicilis, un apropiat al lui Decebal, dezvaluie romanilor locul acesta ascunsese comoara, romanii deviaza cursul raului Sargetia si recupereaza comoara.
Deci din start aflam ce s-a intamplat cu comoara lui Decebal si cum cea mai mare parte din ea a luat calea Romei.
Istoricii estimeaza ca romanii au luat din Dacia peste 165 tone de aur si aproximativ 300 tone de argint. De asemeni e cunoscut faptul ca dupa cucerirea Daciei, economia imperiului roman atinge apogeul, gramajul monedelor romane din metal pretios creste semnificativ iar Roma e infrumusetata cu o serie de lucrari edilitare de amploare, forumul lui Traian fiind astfel construit cu aurul jefuit de romani din Dacia.
Dar de unde aveau dacii atata aur si argint? Sursele bogatiei regatului dac au fost multiple. Decebal mostenise tezaurele unor generatii intregi de regi si nobili daci care la randul lor le aveau din acumularile de exploatari miniere din zona Apusenilor (zona bogata si acum in aur si argint, vezi dezbaterea din jurul exploatarii de la Rosia Montana), dar si din tributul pe care il primeau de la triburile vecine si chiar de la romani (vezi kosonii sau tratatul dintre Decebal si Diocletian in urma caruia Roma se angaja sa plateasca dacilor stipendii).
Pentru daci, aurul s-a dovenit a fi mai degraba un blestem decat o binecuvantare pentru ca, indirect, le-a grabit sfarsitul ispitindu-i pe romani sa-i cucereasca. De altfel se pare ca in superstitiile dacilor, aurul aducea ghinion, mentalitate pastrata pana azi in randul taranilor din Apuseni.
In afara de tonele de aur si argint luate de romani din Dacia, in Evul Mediu, in Transilvania s-au mai descoperit cateva sute de kilograme de aur si argint dacic, incapute in special pe mana unor nobili sau clerici maghiari, dar a unor tarani simpli. S-au descoperit in principal kosoni dar si bijuterii si fragmente de placi sau arme de parada.
In ultimele doua decenii zona cetatilor dacice din S-V Transilvaniei a devenit tinta predilecta a braconierilor din siturile arheologice, sunt deja celebre cazurile bratarilor dacice din aur recuperate cu greu de statul roman in ultimii ani. Dar cate fragmente din “comoara lui Decebal” mai sunt pe piata neagra si cate mai zac nestiute prin maruntaiele pamantului, in conditiile in care arheologii recunosc ca doar 10% din materialul arheologic al Romaniei a fost explorat pana azi?
Comorile naziste – sau mai bine-zis, comorile furate de nazisti din teritoriile ocupate.
In timpul razboiului, nemtii au jefuit sistematic teritoriile ocupate acumuland astfel mari cantitati de aur, argint, obiecte de patrimoniu sau opere de arta. Multe dintre ele au fost recuperate dupa razboi dar mult nu au mai fost gasite, de existenta unora s-a uitat complet (cum a fost si cu incarcatura de lingouri de argint descoperita zilele trecute intamplator pe o epava germana din timpul celui de al doilea razboi mondial).
Cele mai celebre dintre acestea sunt:
  • Camera de chihlimbar – jefuita din Rusia, din palatul ţarilor, Ţarskoe Selo, de langa Sankt Petersburg. Camera de chihlimbar a fost o incapere din palat, placata in intregime cu placi de chihlimbar acoperite la randul lor cu o foita de aur. Lucrarea, considerata a opta minune a lumii, a fost donata in 1716 de catre Frederic Wilhelm I al Prusiei, prietenului sau, Petru cel Mare al Rusiei. Furata de nemti in al doilea razboi mondial, nu a fost recuperata nici pana azi. Se presupune ca ar fi ascunsa ba intr-un castel din Cehia, ba intr-o mina din Thuringia insa in ciuda eforturilor depuse nu a putut fi recuperata. Exasperati, rusii au recontruit-o (cea din poza e varinata reconstruita) intre 1980 si 2003, insa originalul ramane in continuare de negasit. Este evaluata la cateva sute de milioane de dolari.
  • Comoara de la Dachau – compusa din bijuteriile si plombele de aur si argint ale circa 40 000 de detinuti evrei din timpul Holocaustului, din lagarul de la Dachau. La sfarsitul razboiului, cativa soldati SS din personalul lagarului, au incarcat comoara in 4 lazi si au ascuns-o pe fundul unui lac din Alpii Austrieci. Inainte de a fi excutat, unul din soldati a povestit aceasta istorie medicului Wilhem Grob care in anii `90 a cautat de doua ori misteriosul lac, nereusind sa il identifice.
Chivotul Legii – Sau Arca Aliantei, din aur si lemn aurit, este cea mai cautata relicva din istoria umanitatii. Chivotul Legamantului este descris in detaliu in Biblie, era un element important in religia mozaica si isi avea locatia in Templul lui Solomon de la Ierusalim. Conform Bibliei, in Chivot se aflau tablele originale, scrise de degetul lui Dumnezeu, ale celor zece porunci, mana din cea cu care au fost hraniti evreii in pustie si toiagul lui Aron.
Chivotul Legii dispare in valtoarea evenimentelor istorice care au insotit distrugerile si recontructiile repetate ale Templului de la Ierusalim (azi este distrus, cu exceptia unui singur perete, numit “zidul plangerii”). Sunt trei locatii principale unde se presupune ca s-ar afla aceasta relicva: ascunsa in subteranele Ierusalimului, intr-o pestera din muntele Sinai sau in manastirea Sfanta Maria din Etiopia. Acesta din urma locatie este confirmata de Biserica Etiopiana insa relicva este tinuta departe de ochii curiosilor. Insa alte voci neaga autenticitatea obiectului detinut de etiopieni.
Valoarea relicvei este practic inestimabila.
Comoara Templierilor – Ordinul Cavalerilor Templieri este cel mai bine reprezentat in cultura populara dintre toate ordinele monastico-cavaleresti din Evul Mediu si asta tocmai datorita misterului si a legendelor care il inconjoara. Dintre toate acestea, cele referitoare la bogatiile fabuloase ale acestui ordin, sunt cele mai aproape de adevar.
Ordinul a fost infiintat in perioada Cruciadelor, in 1129 si avea ca scop ocrotirea pelerinilor crestini ce mergeau sa viziteze locurile sfinte din Palestina. Membrii ordinului depuneau juramant de saracie insa asta nu i-a impiedicat sa se imbogateasca. In scurt timp cavalerii au reusit sa controleze activitatile financiare ale cruciadelor si pelerinajelor in Tara Sfanta. Au reusit asta prin acceptarea de donatii dar mai ales prin dezvoltarea unui adevarat sistem bancar.
Templierii puneau la dispozitia pelerinilor un ingenios sistem financiar. Pentru a nu fi atacati de hoti, pelerinii isi lasau banii in mana cavalerilor, primeau o hartie, un fel de stramos medieval al cardului de azi, iar cu aceasta hartie isi recuperau banii de la sediul cavalerilor din orasul de destinatie.
De exemplu un pelerin plecat din Venetia, isi incredinta banii cavalerilor din Venetia, primea de la ei un document care atesta suma, iar cand ajungea la Ierusalim, cu acel document, isi ridica banii de la templierii din Ierusalim.
Acumuland mari sume de bani, cavalerii au inceput sa acorde “credite” unor episcopi, regi sau duci, acestia garantand cu proprietati imobiliare sau cu bijuteriile coroanei.
In cei aproape 200 de ani de activitate, Cavalerii Templieri si-a creat propriul imperiu cu cuprindea proprietati presarate prin Vestul Europei si Orientul Mijlociu, plus aur, argint si pietre scumpe de la debitorii ce nu isi mai puteau achita datoriile. La un momentdat au avut in posesiune intreaga insula a Ciprului.
Ordinul Templierilor devenise o multinationala cu ramificatii in intreaga lume catolica de atunci si numara cateva mii de membri oficiali.
Dar aurul starneste invidie si dusmanie. Regele Filip al IV lea al Frantei, dator vandut Templierilor si in mare nevoie de bani pentru razboiul cu Anglia, a urzit un plan pentru a-si sterge datoriile si in acelasi timp pentru a face rost de bani. I-a acuzat pe Templieri de erezie si, facand presiuni asupra Papei Clement pe care il avea in mana sa, la Avignon, reuseste sa ii aresteze pe capii Ordinului, in 1307, in frunte cu Jaques de Molay si sa-i arda pe rug.
In 1312 Ordinul este desfiintat oficial.
Regele reuseste sa puna mana pe proprietatile imobiliare ale Templierilor insa aurul si argintul, bijuteriile coroanelor datoare si marile sume de bani, nu au fost gasite niciodata in ciuda torturilor la care au fost supusi o serie dintre fostii cavaleri, pentru a marturisi unde se aflau acestea.
De la acest adevar istoric s-au tesut pana azi o serie de legende care leaga comoara Templierilor de o serie de locuri din Vestul Europei, de la Vrana din Croatia, pana in insulele Scotiei.
Se estimeaza ca aceste bunuri ar valora azi in jur de 1 miliard de dolari.
Acestea sunt principalele comori pierdute la aceasta ora, insa in afara de ele mai sunt multe altele de importanta si valoare mai mica. Am exclus din lista pe cele care nu isi pot dovedi existenta istorica precum si pe cele sechestrate de diverse state, asa cum e cazul tezaurului Romaniei de la Moscova sau pe cel al Vaticanului din Franta (jefuit de Napoleon si niciodata returnat de statul francez).

DESCHIDEREA



PERSONALITĂŢI ALE COMUNITĂŢII


  Satul a intrat în istorie prin lupta dintre oștile lui Radu de la Afumaţi şi trupele turceşti din anul 1522 - 1523, luptă terminată cu victoria oștirilor române și alungarea otomanilor.
 
          Radu de la Afumaţi, fiul lui Radu al IV-lea cel Mare, a fost domnitor al Ţării Româneşti în perioadele ianuarie - aprilie, iunie - august, octombrie 1521 - aprilie 1529. Ginere a lui Neagoe Basarab, a fost căsătorit cu Ruxandra, la 21 ianuarie 1526. După moartea lui Radu, aceasta a devenit soţia unui alt voievod, Radu Paisie.
     A dus în general o politică antiotomană, începându-şi domnia cu o victorie asupra lui Mehmed-beg, român turcit, pretendent la tronul Ţării Româneşti. Între 1522 şi 1525, pe teritoriul ţării s-au purtat lupte crâncene cu turcii şi cu Vladislav al III-lea şi Radu Bădica, pretendenţi la scaunul domnesc, sprijiniţi de Poartă. Inscripţia de pe mormântul lui Radu de la Afumaţi de la Curtea de Argeş aminteşte de 20 de bătălii. La îndemnul Craioveştilor s-a supus un timp sultanului, dar, la sfârşitul domniei, când a încercat să reia politica antiotomană, boierii au urzit un complot şi l-au ucis. Se spune că ar fost ucis împreună cu fiul său Vlad de către boierii Neagoe şi Drăgan în timp ce se afla în biserica numită Cetăţuia (sec. XV), situată în nordul oraşului Râmnicu Vâlcea.
       A primit supranumele „de la Afumaţi” pentru că avea o proprietate în localitatea Afumaţi (judeţul Ilfov), moştenită de la bunicul său Vlad Călugărul (1482 - 1495). 
Prin căsătoria cu Ruxandra şi trecerea de partea Craioveştilor, aplecat deci mai mult către Oltenia, Radu de la Afumaţi îşi atrăsese ura Drăculeştilor, care-l considerau un trădător din acest punct de vedere. La începutul anului 1529, ostilitatea Drăculeştilor se intensifică. Radu este prins de un grup de boieri complotişti, unii dintre ei membri ai divanului şi oameni înstăriţi chiar de Radu. Aceştia doreau aducerea pe tron a unui domn din rândurile lor şi în dauna boierilor olteni. Complotul a fost bine pus la cale, Radu fiind fugărit şi blocat în fuga sa spre Craiova. Este ajuns din urmă la Râmnicu Vâlcea, pe data de 2 ianuarie 1529. Se refugiase la mănăstirea Cetăţuia, în capela Sf. Gheorghe, în speranţa că boierii nu vor merge până acolo încât să profaneze locaşul de cult. Însă boierii i-au tăiat capul de faţă cu preotul şi tot atunci l-au ucis şi pe fiul său Vlad. Capetele celor doi au fost trimise la Constantinopol, iar radu de la Afumaţi a fost înmormântat la 4 ianuarie la biserica de la Curtea de Argeş. Avea în jur de 35-36 de ani şi domnise aproape şapte ani.


Inscripţia de pe piatra de mormânt îi descrie viaţa astfel:

„„Răposat-au robul lui Dumnezeu şi milostivul Ioan Radul, mare voevod şi domn a toată ţara Ungro-Valahiei şi al părţilor dunărene, fiul marelui şi preabunului Radul Voevod în anul 7037, luna Ghenarie, 4 zile, crugul soarelui 7, indicţion 3.
În ştire să vă fie vouă răsboaiele ce voesc să vă spun, cee ce am purtat eu: 1. Lupta cu Agarienii[2]; 2. la Glu(bavi); 3. la satul Ştefeni pe Neajlov; 4. la C(lejani); 5. la Ciocăneşti; 6. la cetatea Bucureşti; 7. la Târgovişte; 8. la râul Argeşel; 9. la (satul Plata); 10. la (A)limăneşti pe Teleorman; 11. şi cel mai iute şi cel mai vârtos din toate răsboaiele la Grumazi (cu 7 sângeacuri); 12. la Nicopole; 13. la Siştov; 14. sub (cetatea Poenarilor) cu ţăranii; 15. la Gher(ghiţa) ; 16. iar la Bucureşti; 17. la Oraşul Slatina; 18. la (Cetatea Bucureştilor) cu Vladislav Vodă; 19. (la Rucăr); 20. la Didrih. Atunci am fost dăruit (de Dumnezeu cu împărăţie şi schiptru) m’au încins iar cu brâu şi cu porfiră (şi cu cunună m’au încoronat şi cu cinste) bogăţie şi cu multă mărire de dar aducătoare şi cu mulţimea oştirii fiind încongiurat, şi multora am întins mâna de ajutorinţă, la toţi am răspândit mila, iar acum zac într-un singur mormânt singur, aşteptând glasul Arhanghelului, cea mai de pe urmă trâmbiţă, a toatei lumi înviere, a stihielor premenire, şi rog pe cei ce Dumnezeu va voi să vină după noi să păstreze acest mic loc de odihnă şi casa oaselor mele ca să fie neclintită
”.

 REGELE CAROL DE HOHENZOLLERN
Din momentul sosirii sale în ţara noastră, 10 mai 1866, Principele României, Carol de Hohenzollern, a trecut spre Bucureşti pe traseul Turnu -Severin – Slatina – Goleşti – Găeşti – Titu – Bucureşti. 
Prinţul a făcut popasuri la Găeşti, Titu, Ghergani şi Ciocăneşti. La Ciocăneşti s-a servit o gustare, apoi Carol şi-a schimbat prăfuitul costum de călătorie cu un frac foarte elegant. De aici, convoiul format din trăsura principelui, trasă de 12 cai, urmată de alte 20 de trăsuri şi înconjurată de o trupă de călăreţi, s-a pornit spre Bucureşti. Fiind miliar de carieră, Carol a pregătit armata română în vederea câştigării luptelor ce urmau să vină. În timpul manevrelor militare din toamna anului 1872, organizate în regiunea Dâmbovița – Argeş, viitorul suveran al României a inspectat Divizia a II-a, dispusă la Tărtăşeşti - Fundata, Divizia a III-a, desfăşurată la Vizureşti - Ghimpaţi şi rezerva de artilerie, postată la Ciocăneşti. Tot aici se afla şi Cartierul General al acestor manevre.



ALEXANDRINA CANTACUZINO
(n. 20 septembrie 1876, născută în comuna Ciocăneşti, jud. Ilfov – decedată în septembrie 1944, Bucureşti). Feministă.
Biografie
A fost fiica lui Theodor Pallady, ofiţer de carieră şi a Alexandrinei. Potrivit rigorilor timpului, a beneficiat în copilărie de atenţia guvernantelor, pentru ca ulterior să fie trimisă să-şi desăvârşească studiile în Franţa. În 1899 s-a căsătorit cu politicianul conservator Grigore Cantacuzino. Alexandrina Cantacuzino a făcut parte din diverse asociaţii ale vremii, ce militau pentru îmbunătăţirea situaţiei femeii românce. Astfel, în 1910 a subscris iniţiativei unui grup de militante pentru drepturile femeii şi a fondat şi condus Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor (1918 – 1938). A condus mai multe asociaţii şi organizaţii feministe, printre care Gruparea Femeilor Române, Asociaţia Casa Femeii, Societatea Solidaritatea sau Consiliul Naţional al Femeilor Române. 

Activitatea ferventă desfăşurată la nivel naţional a fost dublată de o serie de iniţiative în plan regional şi chiar european, de numele Alexandrinei Cantacuzino legându-se fiinţarea Micii Antante a Femeilor sau gestionarea, în calitate de vicepreşedinte, a activităţii Consiliului Internaţional al Femeilor. A fondat, în 1929, primul partid politic autoritar feminin în România: Gruparea Naţională a Femeilor Române, gest influenţat de corporatismul fascist. În calitatea sa de preşedintă a partidului, a propus mai multe legi (de ex., în 1937, legea prin care femeile urmau să participe la apărarea ţării) menite să reglementeze poziţia femeii în societatea românească. Convingerile Alexandrinei Cantacuzino în problematica drepturilor femeii îşi au rădăcinile într-o concepţie patriarhală despre stat şi societate. Conduita sa publică a dat un impuls mişcării feministe, propunând un nou discurs despre femeie şi locul ei în societate. 
 
Un prim proiect în care Alexandrina Cantacuzino s-a implicat a fost înfiinţarea Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române. Alăturându-se doamnelor provenind din familii importante ale societăţii româneşti de la începutul secolului, aceasta va fi una dintre membrele fondatoare, iar mai târziu va deveni preşedinta Societăţii. Fiind înfiinţată în anul 1910, ca o alternativă la opţiunea educării fetelor în pensioanele din afara ţării, Societatea a avut ca scop crearea unor şcoli care să pună accent pe educaţia în spirit naţional şi ortodox a studentelor. Astfel că în cei 38 de ani de existenţă, Societatea, sprijinită în mod constant de către Biserica Ortodoxă Română, a creat filiale în cele mai importante oraşe, contribuind substanţial la efortul de pregătire şcolară al fetelor.

Un alt proiect  la care Alexandrina Cantacuzino a avut o contribuţie semnificativă a fost ConsiliulNaţional al Femeilor din România înfiinţat în anul 1921, din comitetul fondator făcând parte alături de aceasta, Calypso Botez, Zoe Romniceanu, Alexandrina Floru, Elena Odobescu, Ella Negruzzi, Paximede Ghelmeceanu, Alexandrina Fălcoianu etc. Conform statutelor, scopul consiliului era acela de a stabili legături de solidaritate între diferite societăţi sau opere feministe, indiferent de confesiune, servind statul, familia şi cauza feminină. Sediul Consiliului a fost stabilit la Bucureşti, în cadrul acestuia funcţionând nouă secţiuni specializate, pentru asistenţă socială, igienă, legislaţie, muncă, sufragiu, pace, unitatea de morală şi represiunea traficului de femei şi pentru presă.
La Consiliul Naţional al Femeilor din România au aderat curând o serie de asociaţii şi societăţi, cele mai importante fiind Asociaţiile Feminine Minoritare, Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, Societatea Amicele Tinerelor, Liga pentru Sufragiu Feminin, Asociaţia Solidaritatea, Auxiliarul Feminin al F.I.D.A.C. (Federaţia Interaliată a Foştilor Combatanţi) etc.
Printre reuşitele Consiliului s-au numărat înfiinţarea Şcolii Horticole şi de Fermiere din Bucureşti, în anul 1923, pentru a educa fiicele invalizilor sau orfanele de război, precum şi crearea Casei Femeii, care îşi propunea conform statutelor să ofere “ajutor material, fizic, moral şi social mamei şi copilului” (3). Casa Femeii, creată după modelul celei din Belgrad, era dotată cu un serviciu de asistenţă fizică şi juridică pentru femei, o bibliotecă, o sală de conferinţe, în anul 1933 fiind inaugurat Căminul Casei Femeii, oferindu-se cazare şi masă femeilor în schimbul unor sume modice. O altă realizare a consiliului a fost şi înfiinţarea Şcolii de Auxiliare Sociale în anul 1929, care ulterior şi-a schimbat numele în Şcoala de Surori de Ocrotire, beneficiind de colaborarea cu Ministerul Ocrotirii Sociale.
În ceea ce priveşte activitatea în plan politic, Alexandrina Cantacuzino a fost promotoarea unei viziuni pe care celelalte militante pentru emanciparea politică a femeii nu au împătăşit-o. Aceasta a considerat oportună crearea unui partid independent al femeilor, pentru ca astfel să se evite intrarea femeilor în clientelele partidelor politice. Astfel, în anul 1929 a luat fiinţă Gruparea Naţională a Femeilor Române care îşi propunea să educe femeile, pentru a le pregăti pentru exerciţiul vieţii politice.

Se poate observa o evoluţie a viziunii Alexandrinei Cantacuzino cu privire la menirea mişcării feministe, în anul 1919 aceasta considerând că “a lupta pentru îmunătăţirea soartei femeii, a o îndruma din cea mai fragedă copilărie pe calea muncii binelui şi a onoarei, este a face feminism, în cea mai pură, mai înaltă accepţiune a lui”.
Alexandrina Cantacuzino a desfăşurat o activitate impresionantă şi în plan internaţional. În anul 1925, ca urmare a afilierii Consiliului Naţional al Femeilor din România la Consiliul Internaţional al Femeilor, delegatele României au participat la Congresul de la Washington. În cadrul acestui congres, Alexandrina Cantacuzino a fost aleasă vicepreşedintă a Consiliului Internaţional, Elena Romnicianu fiind desemnată secretară generală.
Un alt succes al eforturilor depuse de către Alexandrina Cantacuzino în plan internaţional a fost crearea Micii Antante a Femeilor. Înfiinţată la Bucureşti în anul 1923, această organizaţie grupa asociaţiile feministe din România, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia şi Grecia, propunându-şi să colaboreze în chestiuni ce priveau statutul femeii, abordând teme precum problema tinerelor mame, apariţia femeii noi, viaţa ei sexuală şi statutul copiilor legitimi şi ilegitimi, schimbarea legislaţiei cu privire la paternitate şi responsabilizarea părinţilor.
Personalitatea Alexandrinei Cantacuzino se suprapune peste întreaga mişcare de emancipare socială şi politică din perioada interbelică. Cu toate acestea, membrele active ale Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor din România au acuzat-o de încercarea de monopolizare a atenţiei publice şi de erijarea nejustificată în lideră a mişcării de emancipare feminină.Totodată, poziţia acesteia va fi contestată chiar de unele dintre colaboratoarele cele mai apropiate din cadrul Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, care au considerat că implicarea acesteia în mişcarea feministă are drept consecinţă alterarea menirii originale a Societăţii.
Deasemenea, pe parcursul deceniilor interbelice, se poate  remarca în conduita şi la nivelul discursului Alexandrinei Cantacuzino apariţia unor tendinţe de apropiere de autoritarism şi accentuarea tot mai pregnantă a sentimentului naţional. O dovadă în acest sens este înlocuirea vechilor statute ale Societăţii Ortodoxe Naţionale votate în anul 1910,  la mijlocul anilor ’30. În urma acestei schimbări, care va provoca demisia unora dintre cele mai intime colaboratoare ale preşedintei, erau lărgite semnificativ atribuţiile acesteia, prelungindu-se totodată şi durata mandatului.

 Contribuţia Alexandrinei Cantacuzino în direcţia emancipării socio-culturale şi politice feminine dar şi a obţinerii vizibilităţii acestei mişcări la nivelul opiniei publice este una fundamentală. Cu toate acestea, rolul ei trebuie înţeles în contextul fricţiunilor şi competiţiei care au existat între aceasta şi liderele Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor din România.

Memoriile unui boier de viţă,  Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici

În eleganta casă construită în 1906 de arhitectul Berindei pentru Grigore cantacuzino, un mic palat cu demisol, parter, un etaj şi o mansardă în stil eclectic, un adevărat „hotel parisien” foarte aristocratic, în copilăria mea aici locuia vestita Didina (Alexandrina) Cantacuzino (născută Pallady), care a fost una dintre iniţiatoarele mişcării feministe din România şi creatoarea Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, o instituţie cu caracter naţionalist-religios. Era mică de talie, cu o faţă prelungă, un nas grecesc cu nări accentuate şi cu nişte sprâncene arcuite, bogate, deasupra unor ochi mici, vioi şi inteligenţi.
Avea o coafură sobră, cu cărare la mijloc. Purta totdeauna rochii lungi întunecate. Era o persoană relativ agitată, care vorbea mult, puţin teatral. Avea o conversaţie foarte aleasă şi o vastă cultură. Călătorise foarte mult şi avea un bagaj mare de amintiri interesante pe care îi făcea plăcere să le povestească chiar nouă, sorii mele şi mie, deşi eram copii. Era puţin snoabă şi mama îmi spunea că era o foarte talentată vorbitoare în public. Am cunoscut-o mai bine la Zamora, unde locuia în castelul Cantacuzinilor în care strânsese, ca într-un muzeu, o mulţime de obiecte din peregrinările ei. A suportat cu multă demnitate executarea la Râmnicul Sărat a fiului ei, Alexandru. Didina Cantacuzino a fost una dintre marile doamne ale României moderne, care a murit, la vârsta de 63 ani, în 1944, fără să apuce mizeriile regimului comunist. Ultima dată când am văzut-o a fost în 1942, la nunta lui Manuela Lahovary cu Alexandru Rosetti din casa Lahovary, de pe Strada Sofia. Era plină de viaţă. De soţul ei, Grigore - fiul Nababului -, nu-mi aduc aminte.
Când eram copil locuia cu cei trei fii ai săi: Georges (viitor arheolog, membru al Academiei Române, care avea să-mi fie pacient şi care s-a căsătorit cu Zoe Greceanu, vară de al doilea cu mine), Alexandru (care avea să fie împuşcat în 1939, la Râmnicul Sărat, ca legionar, la ordinul lui Carol al-II-lea) şi Constantin (zis Bacara, care a trăit mult dar fără istorie sau istorii).



DUDU VELICU (1905-?)
Velicu Dudu s-a născut în comuna Ciocăneşti, judeţul Ilfov, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii „Jozef Pilsudski” din Varşovia şi studii de specializare la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Strasbourg.
Întreaga activitate profesională şi-a desfăşurat-o în domeniul cultelor religioase, ocupând diferite funcţii: secretar particular al patriarhului Miron Cristea, secretar la cabinetul patriarhului Nicodim Munteanu, şef de secţie la Centrul Eparhial Iaşi, cântăreţ bisericesc la unele parohii din Bucureşti şi Ilfov, şef al Serviciului relaţii externe bisericeşti din cadrul Patriarhiei Române. În anii 1951-1956 a fost deţinut în închisoare.
A scris numeroase studii şi lucrări, a copiat şi transcris condici de documente şi registre, a tradus opere din literatura universală.
Velicu Dudu a creat în timpul vieţii sale un important şi voluminos fond arhivistic, care a fost organizat în 13 grupe de documente.
Se detaşează corespondenţa purtată cu Gheorghe Adoc, Eugen Barbu, Viorel Cosma, Paul D. Goma, rezident regal al ţinutului Dunărea de Jos, Ioan Lupaş, Simion Mehedinţi, Emanoil Hagi Moscu, Victor Ion Popa, R. Raszynski, ambasadorul Poloniei la Bucureşti, Constantin Vasiliu-Răşcanu, preoţi, înalţi prelaţi şi profesori de teologie. La fel de importante sunt şi scrisorile aparţinând patriarhului Justinian Marina, unor membri ai familiei Cantacuzino, lui Gala Galaction, Pantelimon Halippa, Alexandru Ionescu, vicar al Patriarhiei, deputat în Marea Adunare Naţională, Nicolae Iorga, Gheorghe T. Kirileanu, preotului şi muzicologului I. D. Petrescu, Ceciliei Cruţescu Storck, lui Andrei Şaguna (cu Gyerd Ştefan, administratorul moşiei Micăsasa, din comitatul Sibiu, proprietate a Mitropoliei Ortodoxe Române) şi lui Gheorghe Tătărescu.
La sfârşitul fondului au fost ordonate scrisorile Vasilicăi Dudu (soţia lui Velicu Dudu), cele ale Mariei Dudu (mama creatorului de fond) şi ale lui Vasile Velicu, fratele acestuia.
Un mare număr de unităţi arhivistice conţin date despre preoţi, diaconi, cântăreţi bisericeşti (grupaţi alfabetic), pictori şi zugravi grupaţi în „Enciclopedia ad-hoc”, biserici şi mitropolii, inventare, indici de arhivă şi condici. Menţionăm existenţa a numeroase manuscrise şi transcrieri de documente, a unor fotografii, sigilii, cărţi poştale şi ilustrate, autografe, dedicaţii, desene şi reproduceri după lucrări de artă.

DESPRE RÂUL COLENTINA



Mic rău de câmpie (98 km lungime), care are darul de a deveni interesant în preajma Bucureștilor, împresurând Capitala cu o minunată salbă de lacuri, Colentina izvorăște din zona subcolinară dâmbovițeana (altitudinea 330 m), la circa 2 km spre nord de satul Bolovani al comunei Cornăţelu şi la aproape aceeaşi distanță de centrul comunei. După primii 6 km, râușorul are parte de o lucrare hidrotehnică, canalul deversor Bolovani, aducându-i un spor de ape din răul Ilfov. Se pare că o primă execuție a acestei lucrări, menită să descongestioneze Dâmbovița şi să ferească, astfel, Capitala de inundații, a fost întreprinsă încă de la mijlocul secolului trecut. Având un bazin cu suprafața de 526 km2 (674 km2 împreună cu Ilfovul), Colentina îi apărea lui Iorga, pe la 1920, ca „o apă de pârau (...) alcătuită ieri-alaltăieri din șuvoaiele norilor". În jurul Bucureştilor, ea se lățea în bălţi şi mocirle, încât funcționează chiar o mică legendă etimologică de pe vremea primei lupte a lui Matei Basarab cu Radu Ilieş, sprijinit de moldoveni şi de tătari (1632), bătălie desfăşurată în apropierea târgului lui Bucur, „colea-n tină", în noroi, adică... Cu timpul, vechile bălţi au fost dragate, îndiguite, mocirlele au fost asanate, răul împlinindu-și destinul de fir al unei salbe de lacuri ce au astăzi o suprafață totală de circa 2 000 ha, cu un volum al acumulărilor de aproape 52 milioane m3.

După ce străbate satele Mereni şi Călugăreni (com. Conteşti), Bălăneşti şi Colacu (com. Răcari), Colentina formează primul lac de pe cursul său: Ghimpaţi, acumulare ce mai aduna ape şi din Ialomiţa (prin deversarea Bilciureşti), şi din pîrîul Baranga (31 km lungime), un afluent ce izvorăşte mai la nord de râul în care se varsă. Apoi, Colentina mai curge doar cu puţin mai mult de 2 km ca un rîu în albia sa, pentru a se transforma, începînd cu acumularea Vizureşti, într-un şir de 19 lacuri, dintre care multe au o mare importanţă pentru agrementul bucureştenilor, unele devenind tradiţionale locuri de „ieşit la iarbă verde" Încă de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu şi chiar mai înainte de acesta.

După lacul Ciocăneşti (în raza comunei omonime) şi lacul Zmeulia (în raza comunei Crevedia, unde se varsă şi râușorul Crevedia, 30 km), apele Colentinei traversează scurtul teritoriu al sectorului agricol Ilfov, prin vestul oraşului Buftea, unde se află studiourile cinematografice; alături de studiouri, palatul (unde în martie 1918, guvernul Marghiloman s-a văzut constrâns să semneze „pacea de la Buftea") şi capela domnitorului Barbu Ştirbei (1844—1856), chiar pe malul lacului Buftea (200 ha). Cîndva, pescarii amatori aveau acces pe întinsa oglindă a Buftei unde — din barcă — se scotea de la adîncimi de 6—7 m o plătică cît o lopată, ruginie pe spinare, mai gustoasă decât cea de Snagov, lăudată de Odobescu. Spre coada lacului, aproape de digul pe care a fost înălţată şi subzidită biserica din Rebegeşti a marelui logofăt Radu Creţulescu (1669), acolo unde mâlul lasă locul nisipului, undiţari) prindeau — momindu-l cu ţipari scoşi din deversarea de la fabrica de conserve — lacomul, dar prudentul şalău, care ajungea şi la peste 3 kg bucata! Dar asta era de mult, acum vreo 2S—30 ani...

Acum, lacurile sunt toate crescătorii furajate, ceea ce face ca apele lor să devină tulburi-cafenii. uleioase, încărcate de materii organice. După lacurile Flămînzeni şi Buciumeni, Colentina e traversată mai întîi de o şosea de legătură între vechile drumuri Bucureşti-Piteşti şi Bucureşti-Tîrgovişte, apoi de magistrala feroviară spre valea Prahovei. Intrăm pe teritoriul comunei suburbane Mogoşoaia. Malurile acestui lac (96 ha), binecunoscut bucureştenilor, sînt împădurite: brazi, pini şi mesteceni stau alături de fagi şi paltini, de stejari şi arţari, de plopi şi chiparoşi de baltă. Pe malul stâng, aproape de șosea, se află ştrandul — amenajat prima oară în 1948. Dincolo de el, restaurantul cu „prepeleacuri" şi adevărata atracţie a zonei, palatul brîncovenesc şi biserica Mogoşoaia (1688), cu pictura interioară originală (1705). monumente istorice. Palatul, ridicat la 1702, este considerat cei mai de seamă monument laic din câte s-au păstrat pe teritoriul Ţării Româneşti. Faţada este dominată de un foişor, cu scară laterală, mărginit de arcade trilobate. Spre lac se deschide o frumoasă „loggia", care are coloane cu fusul răsucit şi canelat, cu capiteluri sculptate. Subsolul este o uriaşă pivniţă cu bolţi. În generai, palatul lasă o impresie de deosebit bun gust, de echilibru şi armonie.

După cotul spre sud, la ieşirea din Mogosoaia, Colentina formează lacul Chitila, unde — prin deversările Ogrezeni şi Chitila — sunt aduse ape chiar şi din Argeş. Pe următorul lac, Străuleşti. Următorul lac, Griviţa, este foarte nou; cei care au copilărit în cartierele Bucureştii Noi şi Damaroaia, în urma cu 40—45 de ani, îşi amintesc de valea sinuoasă a rîului, plină de stuf şi de ochiuri tainice, apele despletindu-se înainte de „ştrangularea" care marca intrarea în lacul Băneasa ; acum se vor afla în faţa unui luciu simplu de apă, cu o singură insuliţă.

La Băneasa (36 ha) întrăm în zona ştrandurilor bucureştene, care se înşiră aici pe malul drept, în stînga liniei ferate Bucureşti-Constanţa. Cu un mic cot între şoseaua Bucureşti-Ploieşti şi calea ferată, pe care se află „portul" şi „şantierul naval" al vaporaşelor de agrement, debutează lacul Herăstrău (70 ha), o vreme cel mai mare şi mai bine întreţinut lac bucureştean, întrecut acum ca suprafaţă, de acumularea Pantelimon II (260 ha. 2,5 km lungime). Lacul are două ostroave, cu zăvoaie de plopi şi o mica insulă, „a trandafirilor", legată prin două poduri de zona debarcaderului şi, printr-un alt pod, de zona „Expo-florei" şi a Teatrului de Vara. De pe insulă se zăresc minunatele construcţii de lemn din Muzeul Satului (265 de monumente de arhitectură şi tehnică populară). Tot de pe această şosea se deschid trei intrări in Parcul Herăstrău, una la Piaţa Presei, alta la Pavilionul Expoziţiei. o alta la Arcul de Triumf; alte intrări în parc: lîngă fîntîna Mioriţa, peste şosea de vila Minovici, din Piaţa Charles de Gaulle (cea mai importantă).

În estul lacului se afla un parc distractiv (mai bogat prin anii 1955—1960) dominat de „Roata uriaşă". O mică ecluză (potrivită pentru lecţii practice, privind acest mecanism) şi un stăvilar despart Herăstrău) de lacurile Floreasca (56 ha) şi Tei (65 ha), pe care sunt grupate cele mai multe ştranduri şi parcuri sportive ale Bucureştiului, între Tei şi următorul lac, Plumbuita, se află palatul Ghica (pe nedrept transformat într-un restaurant) păstrat aproape neschimbat, ca în anul construcţiei (1822). În apropiere, biserica Teiul Doamnei — ctitorie a lui Grigore IV Dimitrie Ghica (1822—1828) — are un plan circular, extrem de rar întîlnit pe meleagurile noastre. Construită peste lacull omonim, pe o peninsulă, la 1560—1580, mănăstirea Plumbuita a căpătat actuala formă, de cetate feudală întărită, pe timpul lui Matei Basarab, la mijlocul sec. XVII.

Următorul lac, Fundeni (82 ha), are în apropiere un alt monument istoric deosebit de valoros: biserica Fundenii-Doamnei, ridicată în 1699. pe vremea lui Constantin Brâncoveanu; deosebit de interesante sunt panourile exterioare, amintind rafinamentul artei persane.

După cele două acumulări Pantelimon I şi Pantelimon II (pe care agrementul şi sporturile au mai mult loc de desfăşurare), Colentina (traversată de linia ferată de centură a Bucureştilor) formează ultimul lac de pe cuprinsul său, cel mai mare dealtfel: Cernica (402 ha), înconjurat de pădure, cu o frumoasă mănăstire (întemeiată ta 1608, refăcută în 1781 şi 1786) unde s-a retras ultimul cronicar muntean (Naum Romniceanu), lacul Cernica era vestit prin bogăţia peştelui (ştiucă, biban, caracudă, lin, roşioară) şi prin plaurii care adăposteau raţe sălbatice, fluierar), corcodei, lopătari. După barajul Cernica), Colentina nu mai e decît un fir de apă cafenie, curgînd printr-un canal taluzat între satul Tînganu (biserică monument istoric, fondată de Radu cel Frumos la 1464—1474) şi satul Balaceanca, pentru a se vărsa într-o Dîmboviţa şi mai cafenie şi mai poluată, îndiguită pînă la vărsarea ei în Argeş, cînd lasă o lungă dîră neagra în rîul cel mai important ai Munteniei...

Pentru a fi drepţi cu Colentina, care îmbogăţeşte atît de generos câmpia ilfoveana, s-ar cuveni să-i respectăm mai mult limpezimea apelor şi să făurim lacurilor sale actuale dotările de agrement pe care le merită. Căci despre împrejurimile Bucureştilor se pot spune încă multe, iar modesta Colentina joaca un rol important în poveştile pe care le putem descoperi, ca bucureşteni sau ca oaspeţi ai Capitalei, cu un minim efort, în oricare sfîrşit de săptămîni. Şi să ţinem cont că, înviorate sub boarea primăverii, înviorătoare sub canicula verii, „niciodată însă aceste împrejurimi ale Bucureştilor — ştia Iorga ce ştia — nu sînt mai frumoase decît în delicateţea tristă a zilelor de toamnă."

Sursa: MIHAI CREANGĂ in Romania pitoreasca


Sursa: http://www.guideromania.com/blog/204-colentina

SCURT ISTORIC AL COMUNITĂŢII CIOCĂNEŞTI

       COMUNA CIOCĂNEŞTI  cuprinde satele: Ciocănești, Crețu,  Decindea, Urziceanca și Vizureşti, așezate pe răul Colentina, în apropriere de Crevedia, în nordul fostului județ Ilfov, de care a aparținut până în 1981.
Iată cum apare prezentată comuna în  Marele Dicţionar geografic al României, apărut în 1899 sub egida Societăţii Geografice Române.



      Localitatea are drept axă principală de existenţă râul Colentina şi a fost locuită încă din preistorie.


    Pe lista monumentelor istorice ale județului Dâmbovița apar următoarele zone de interes arheologic pe teritoriul comunei, valabile pentru perioada antică:
  •  DB-I-s-B-17020 Așezare sat Crețu; comuna Ciocănești "Grajduri" pe malul drept al râului Colentina, la 0,5 km E de capătul sudic al localității Latène, Cultura geto – dacică
  • DB-I-s-B-17021 Așezare sat Crețu; comuna Ciocănești "Siliște" la 0,2 km Ne de sat, pe malul drept al râului Colentina sec. XIV - XV, Epoca medievală
  •  DB-I-s-B-16955 Situl arheologic de la Ciocănești, punct "Plantație" sat Ciocănești; comuna Ciocănești "Plantație", pe malul drept al râului Colentina, în vatra satului
  • DB-I-m-B-16955.01 Așezare sat Ciocănești; comuna Ciocănești "Plantație", pe malul drept al râului Colentina, în vatra satului sec. IX - XI, Epoca medievală timpurie
  • DB-I-m-B-16955.02 Așezare sat Ciocănești; comuna Ciocănești "Plantație" pe malul drept al râului Colentina, în vatra satului Latène, Cultura geto – dacică
  • DB-I-m-B-16955.03 Așezare sat Ciocănești; comuna Ciocănești "Plantație", pe malul drept al râului Colentina, în vatra satului Neolitic 
  •  DB-I-s-B-16999 Așezare sat Ciocănești; comuna Ciocănești "Pădurea Popeasca" între Ciocănești și satul Crețu, pe malul drept al râului Colentina, în dreptul pădurii Epoca bronzului, Cultura Tei
  •  DB-I-s-B-17141 Așezare sat Urziceanca; comuna Ciocănești "Fântâna Mirii" pe malul stâng al râului Colentina, în vatra satului Latène, Cultura geto - dacică
  • DB-I-s-B-17142 Situl arheologic de la Urziceanca, punct "Islaz" sat Urziceanca; comuna Ciocănești "Islaz" la 0,6 km SE de limita de S a satului, în cotul Colentinei
  • DB-I-m-B-17142.01 Așezare sat Urziceanca; comuna Ciocănești "Islaz" la 0,6 km SE de limita de S a satului, în cotul Colentinei Latène, Cultura geto – dacică
  • DB-I-m-B-17142.02 Așezare sat Urziceanca; comuna Ciocănești "Islaz" la 0,6 km SE de limita de S a satului, în cotul Colentinei Epoca bronzului
  •  DB-I-s-B-17156 Situl arheologic de la Vizurești, punct "Măgura" sat Vizurești; comuna Ciocănești "Măgura", la NV de localitate (cota 131,8m)
  •  DB-I-m-B-17156.01 Așezare sat Vizurești; comuna Ciocănești "Măgura", la NV de localitate (cota 131,8m) Epoca bronzului 
  •  DB-I-m-B-17156.02 Așezare sat Vizurești; comuna Ciocănești "Măgura", la NV de localitate (cota 131,8m) Neolitic
  •  DB-I-s-B-17157 Situl arheologic de la Vizurești, punct "Morcilă" sat Vizurești; comuna Ciocănești "Morcilă", la confluența Văii Musa cu râul Colentina 
  •  DB-I-m-B-17157.01 Așezare sat Vizurești; comuna Ciocănești "Morcilă", la confluența Văii Musa cu râul Colentina Latène, Cultura geto - dacică
  •  DB-I-m-B-17157.02 Așezare sat Vizurești; comuna Ciocănești "Morcilă", la confluența Văii Musa cu râul Colentina Eneolitic, Cultura Gumelnița
 Monumente medievale sau moderne de pe teritoriul comunei
               
        Întrucât sunt mai multe sate cu numele de Ciocănești este greu de precizat când este menționat prima oară în documente satul; s-ar putea să fie cel amintit la 23.IV.1628.
         La 3.V.1636 parte din sat era a lui Mitrea pitar.
        In vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu la 29.IV.1629 fiii lui popa Stan din Vişina vând domnului moșie în Ciocăneşti. Domnul a continuat să cumpere ocine şi în anii următori de la alți locuitori.
        La Ciocăneşti a avut conac familia Cantacuzino
        Situat în centrul comunei, pe malul unui pârâu, având în preajmă un iaz şi un parc de aproape 20 ha nu mai există astăzi decât în memoria oamenilor foarte vârstnici. 
      A fost ridicat în vremea voievodului Mihai Viteazul și extins în timpul lui Matei Basarab. Casele boierești de la Ciocănești devin reședința Creţuleştilor, familie înrudită cu Basarabii. Din stirpea boierilor Creţuleşti este și Doamna Stanca, soția lui Mihai Viteazul.


      Conacul din Ciocănești a fost reconstruit în primele decenii ale secolului al XIX-lea de către aga Constantin Creţulescu (1796-1871). Ulterior, prin căsătoria uneia dintre fiicele sale, Eliza (m. 1899), cu Vladimir M. Ghica (1832-1915), conacul este transformat de acesta, care construiește și atenansele. Neavând urmași, Vladimir Ghica o adoptă pe nepoata soției sale, Alexandrina Palladi (1881 - 1944, căsătorită cu Grigore Gh. Cantacuzino), căreia îi va lăsa moștenire domeniul de la Ciocănești. Ultimii proprietari ai conacului din Ciocănești au fost fiul Alexandrinei Cantacuzino, Gheorghe Gr. Cantacuzino (1900-1977) și nepoata sa, Elena Cantacuzino. La 6 aprilie 1948, Elena și Gheorghe Cantacuzino au cerut clasarea ca monument istoric a întregului ansamblu, dată fiind valoarea istorică și artistică a conacului și parcului din Ciocănești. Analizând toate aceste argumente, Comisiunea Monumentelor Istorice a hotărât – în ședința din 15 aprilie 1948 – clasarea ca monument istoric a conacului și parcului (în suprafața de 20 ha) Cantacuzino din Ciocănești. Conacul din Ciocănești a fost clasat ca monument istoric prin decretul nr. 1005 din 28 mai 1948 al Înaltului Prezidiu al Republicii Populare Române, publicat în Monitorul Oficial nr. 132 din 5 iunie 1948 la cererea Ministerului Artelor. Toate aceste  precauții și măsuri nu au ajutat cu nimic conacul din Ciocănești, care a fost demolat după 1950.
     Din vechea clădire de odinioară, se mai văd urmele pivnițelor cu 2 nave, care erau susținute de arce, dublouri, precum și urme de ziduri care par refaceri din sec. XVIII - XIX.
       In sec XVIII cunoaștem mai multi stăpâni de moșii în sat; la 11.V. 1744 vornicul Radu Bujoreanu cumpăra 300 de stânjeni; la 7.IX.1749, Maria Fălcoianu și Radu Bujoreanu vornicul dau mitropoliei parte din sat.
       În această vreme exista un târg pe moșie, deși funcționa un altul la Urziceanca, moșie "înjugată" la Ciocănești. În 1792 Manolache Brâncoveanu cerea redeschiderea bâlciurilor avute în vechime; se aprobă 5 bâlciuri pe an și un târg săptămânal; acest târg săptămânal, funcționa şi în 1834, iar bâlciurile se desfășurau pe moşia familiei Creţulescu, apoi Ralet.
        La 26.VIII.1784 mitropolia se plângea domniei că moşia Ciocăneasca avea "pădure cu copaci rodnici de ghindă" care, "în vremea trecutei răzmeliţe" a fost tăiată "foarte rău" de satele din jur.
         La 1894 moșia era proprietatea Elizei Vladimir Ghica.
    În timpul primului război Mondial, locuitorii și-au manifestat ura împotriva ocupanților germani, în 1917ei au fost amendați cu 2000 de lei pentru că au tăiat firele telefonice " fără ca făptuitorii să poată fi aflați".
       Populația la 1835 - 76 gospodarii; la 1853 existau 2 sate Ciocănești Pământeni cu 79 de gospodării şi Ciocănești Sârbi cu142 gospodării - total 221 gospodării. La 1975 - 864 gospodării.
        La sfârșitul sec XIX, comuna Ciocănești era formată din satele: Alesi Ciocănești, Ciocănești, Crețu, și Urziceanca şi avea 2036 locuitori, care trăiau în 435 de case.

 
     CREŢU. Civiliza'ia geto-dacică este documentată pe malul drept al Colentinei, la cca 400 m E de capătul de S al localitatii. La cca 200 m N de sat, pe malul Colentinei a fost descoperită o asezare medievală datată în sec. XIV - XV, ceea ce dovedeşte vechimea satului dinainte de pomenirea sa în documente (mentionăm că, în afară de Creţu în jud Dâmboviţa se găsea un sat Creaţa).
        La 1643 - 1644 Matei Basarab întărea mănăstirii Mărgineni, jumătate din satul Creţu, daruit de Ilinca, nepoata lui Mihai Viteazul. Dintr-un alt document din 1665 rezultă ca mănăstirea stăpânea pe din două satul impreună cu megiaşii. În 1894 moşia se afla în stăpânirea bisericii Amza din Bucureşti care avea 245 ha.
        A fost un sat mic. La 1835 avea 31 de gospodării, iar la sfârşitul sec XIX, 201 locuitori; la 1975 - 286 gospodării.

        URZICEANCA. Civilizaţia geto-dacică este documentată pe malul stâng al Colentinei in 2 puncte deosebite: la"Fântâna Mirii" şi la 600 m S-E de limita de S a satului, unde suprapune un nivel din epoca bronzului.
        Mai târziu in sec XVIII mosia Urziceanca era "injugată"  cu moşia Ciocăneşti.

        Mai vechi decat satul Urziceanca este satul ALESI menţionat de la 1591, cand se spune ca exista din vremea domniei lui Petru cel Tanar (1559 - 1568). In 1835este citat ALESII OT CIOCANESTI cu 27 de gospodarii separat de Urziceanca.
        Stiri despre istoricul satului aflam dintr-o hatarnicie din 1895, unde se invoca numeroase documente care nu s-au păstrat. Mosia a fost a familiei Cretulescu; la 20.XI.1807 vornicul Istrate Cretunescu a vandut serdarului Dumitru Polizu 550 de stânjeni de moșie.
La 6.VII.1852 mosia este data ca zestre Mariei, fiica paharnicesei Sultana, căsătorita cu praporgicul N. Socolescu.
        La 30.III.1857 aceasta a vandut mosia la mezat lui Iorgu Vierosanu. Mosia avea in lat 550 stanjeni si se intindea in lung din apa Colentinei pana in apa Crevedia.
        La 25.IX.1858 Vierosanu vinde mosia cu 6500 galbeni serdarului Lambru Vasilescu. Din aceasta mosie cei 22 clacasi au primit 204 pogoane, iar restul a fost vandut capitanului G. Cociu.
        In 1894 si acesta si-a vandut mosia lui Ioan Ursulescu; mosia avea 391 pogoane teren arabil, 61 pog. padure si 10 pogoane curtea conacului boieresc.
        La sfarsitul sec XIX satul avea 171 locuitori la 1975 - 276 gospodarii.

        VIZURESTI. La 300 m V de capatul de N al satului in p."Magura", au fost descoperite urme de locuire din neolitic (cultura Gumelnita) si epoca bronzului (cultura Tei).
In p. "La Moreila" situat in aproprierea varsarii Vaii Musain Colentina, a fost documentata arheologic o asezare-tell neolitica (cultura Gumelnita) si o asezare geto-dacica.
        Satul s-a numit in trecut Viezuresti (de la viezure), este amintit la 29.V.1624 cand se intareste m-rii Strambu "ocina in Poiana Linga, insa partea Viezurestilor, candse va alege, din garduri pana in drumul Baiului pana in Dambovicioara", "din marginea salciilor pana la biserica Dalbanestilor" s-au "din matca Colentinii pana la cursura Vornecului " (Dalbanesti este un sat disparut, fost langaGhimpati).
        La 31.V.1680 Stanca, fiica Lecai, pitarul din Vizuresti a vandut mosia " ce se cheama Viezureasca" 200 de stanjuni lui Mihu parcalabul si Preda fiii lui Radu comis din Brezoae, mosia o cumparase Leca de la megiasi.
        Intre hotare este mentionat privalul Miricai, ce aminteste de Mirica Boteanu, stapan de ocina in regiune.
        Mai tarziu, intr-o hatarnicie din 1904, se invoca un document 3.XII.1687, din care rezulta ca Patrasco Brezoianu cumparase 200 de stanjeni din mosia Viezureasca, mosie care, la 1904, era un "trup" al unei mosii mai mari Brezoaia-Brailoiu.
        La 20.X.1731 mosia, avand 2645 de stanjeni in latime, a fost cumparata de Grigore Greceanu vel vistier de la Stanca, fosta sotie a lui Radu mare Spatar, Stanca cumparase mosia de la Ancuta Vizurescu in vremea lui Constantin Brancoveanu.
        Din 14.II.1749 cand mosia se afla in stapanirea lui Grigore Greceanu vel vornic si a lui Constantin Cretulescu biv vel Spatar, ne-a ramas o interesanta hotarnicie, in care se dau dimensiunile mosiei, precum si hotarele ei.
         La 23.XI.1767 Nicolae Stirbei vel vornic a vandut o parte din mosia Vizuresti numita Ghimpati, lui Badea Stirbei vel vistier,mosia fusese cumparata de la Safta serdareasa.
        La 1801 parte din mosia Vizuresti a fost data de Dumitrache Darascu biv vel medelnicer bisericii din mahalaua moldovenilor din Bucuresti;In aceeasi vreme o alta parte de mosie cu case, helesteu si gradina se afla in stapanirea Mariei Obedeanu, cre o lasa ca zestre
fiicei si nepoatei sale la 27.III.1803. La 1838-1844 mosia se afla in stapanirea lui Emanoil Forescu mre Vornic si unul sin marii proprietari.       
        La 8.X.1848 acesta reclama ca 11 locuitori de pe mosia sa "afara ca in toata vremea s-au aratat indaratnici, iar mai cu sama la vremea revolutiei cand nu au lipsit a-si arata fara sfiala raul lor cuget", indemnau si pe altii la asemenea fapte. Proprietarul avea probleme
si cu alti 2 locuitori, carora "nici acum nu le-a iesit din cap  fumurie revolutiei, indraznind a mai imprastia indemnuri catre ceilalti locuitori impotriva inaltelor porunci". Departamentul din Launtru a ordunat carmuirii jud. Dambovita sa aplice "dojana" (bataie)politieneasca celor 11 clacasi si sa-i tina arestati pana vor promite ca se vor lasa "asemene netrebnicii"      
       In 1864 171 de locuitori au fost improprieteriti pe mosia Ghimpati, dar in anul urmator reclamau ca inginerul nu le-a măsurat pământul drept.
        La 1894 mosia se afla in stăpânirea fraților Epaminonda și Anton Dimitriu, avea 3324 pogoane din care 340 pădure, avea curti boieresti cu parc si gradini, precum si un han.
        Populația 1810-51 de case cu 160 locuitori (din care72 tigani). In 1835 25 de gospodarii, 1838 143 de familii cu 524 locuitori.
        La sfârșitul sec. XIX comuna Vizuresti se compunea din cătunele Ghimpati si Priseaca si avea o populatie de 1297 locuitori. La 1975 satul Vizuresti avea 226 gospodarii.
        Scoala a fost infiintata inainte de 1844 si a functionat in conditii foarte grele, asa incat in 1847 revizorul Draghiceanu a gasit scoala in "nelucrare".
        Dupa reinfiintarea sa in 1857 localul cel vechi se repara si procesul de invatamant se desfasoara in conditii anevoioase, cu mobilier vechi si material didactic necorespunzator. La inceputul sec.XX scoala functiona cu 1 invatator.
        Dupa primul raboi mondial procesul de invatamant seintensifica si scoala functiona cu 2 posturi de invatatori si 7 clase.
        In 1928 se incerca organizarea cursurilor de adulti, iar localul necesita construirea in plus a unei sali de clasa. La 1930 stiau carte doar 37,9% din locuitori.
        Langa Viezuresti sa aflat satul Poiana lunga. La 1.VI.1620 se spune ca satul Poiana lunga fusese cumparat de Vintila Logafat"inca din zilele lui Vlad voievod Calugarul" cu 50 de florini. La 1571 - 1572 stapanii satului Dragomir - vornic si Cernica Postelnic au avut un proces cu urmasii celor care vandusera satul. In timpul lui Radu Serban jupanita Maria, mama lui Radu Florescu a dat satul m-rii
Strambu. L 1620 Serban vornicul si Baldanestii si cuceata lor s-au judecat cu m-rea pentru stapanirea satului dar au pierdut procesul si au iesit din divan "mincinosi si cu rea rusine". La 29.V.1624 cand are loc un nou proces se spune ca satul se afla in apropriere de drumu Baiului in hotar cu Romanestii, Tatulestii si Viezurestii.
        Tot langa Vizuresti se afla si mosia Golasei amintita la 1749 cand era proprietetea lui Constantin Cretulescu biv vel spataru.
        La 1980 suprafata comunei Ciocanesti era de 4498  ha din care 2749 ha teren arabil si 1238 ha fond forestier. C.A.P- ul dispunea de 2205 ha iar I.A.S-ul 228 ha. Nr total al populatiei era de 5191 de locuitori.
        Functionau 5 gradinite cu 406 copii, 5 scoli generale  cu 57 cadre didactice si 1095 elevi, un liceu de specialitate  cu 124 elevi, 3 camine culturale, 2 cinematografe si 2 biblioteci cu 16325 volume.
        HALTA CIOCĂNEŞTI
    Dar destinul locuitorilor din această aşezare a fost influenţat şi de prezenţa în apropierea sa a unei linii de cale ferată, pe ruta Bucureşti – Piteşti (Târgovişte). Existenţa celor două staţii feroviare, la Ciocăneşti şi Bâldana, a marcat enorm dezvoltarea localităţii Tărtăşeşti. Pe de o parte, a facilitat legături regulate şi ieftine cu Capitala dar, mai ales, a facilitat locuitorilor posibilitatea de a lucra în afara localităţii, la CFR, ITB, în industrie sau comerţ, cu efecte sociale şi economice palpabile. Linia ferată Piteşti - Bucureşti a fost inaugurată în mod oficial la data de 13 septembrie 1872, la mai puţin de patru ani după aşezarea pietrei de temelie a Gării de Nord  (10 septembrie 1868).
     Halta Ciocăneşti, considerată staţie feroviară cu servicii poştale, deservea atât localitatea Tărtăşeşti, cât şi comuna Ciocăneşti. 
     În apropiere se întinde pădurea Ciocăneşti, în suprafaţă de 1400 hectare care se afla, pe la începutul secolului al XX-lea, în proprietatea statului, a Bisericii Amzei şi a moşierului Vlad Ghica 

BIBLIOGRAFIE: C F Robescu, Hotarnicia mosiei Urziceanca din jud. Ilfov, plasa Snagosv, comuna Ciocanesti proprietate a domnului A. Urusescu, Bucuresti 1895.