PERSONALITĂŢI ALE COMUNITĂŢII

  Satul a intrat în istorie prin lupta dintre oștile lui Radu de la Afumaţi şi trupele turceşti din anul 1522 - 1523, luptă terminată cu victoria oștirilor române și alungarea otomanilor.

 

          Radu de la Afumaţi, fiul lui Radu al IV-lea cel Mare, a fost domnitor al Ţării Româneşti în perioadele ianuarie - aprilie, iunie - august, octombrie 1521 - aprilie 1529. Ginere a lui Neagoe Basarab, a fost căsătorit cu Ruxandra, la 21 ianuarie 1526. După moartea lui Radu, aceasta a devenit soţia unui alt voievod, Radu Paisie.
     A dus în general o politică antiotomană, începându-şi domnia cu o victorie asupra lui Mehmed-beg, român turcit, pretendent la tronul Ţării Româneşti. Între 1522 şi 1525, pe teritoriul ţării s-au purtat lupte crâncene cu turcii şi cu Vladislav al III-lea şi Radu Bădica, pretendenţi la scaunul domnesc, sprijiniţi de Poartă. Inscripţia de pe mormântul lui Radu de la Afumaţi de la Curtea de Argeş aminteşte de 20 de bătălii. La îndemnul Craioveştilor s-a supus un timp sultanului, dar, la sfârşitul domniei, când a încercat să reia politica antiotomană, boierii au urzit un complot şi l-au ucis. Se spune că ar fost ucis împreună cu fiul său Vlad de către boierii Neagoe şi Drăgan în timp ce se afla în biserica numită Cetăţuia (sec. XV), situată în nordul oraşului Râmnicu Vâlcea.

       A primit supranumele „de la Afumaţi” pentru că avea o proprietate în localitatea Afumaţi (judeţul Ilfov), moştenită de la bunicul său Vlad Călugărul (1482 - 1495). 
Prin căsătoria cu Ruxandra şi trecerea de partea Craioveştilor, aplecat deci mai mult către Oltenia, Radu de la Afumaţi îşi atrăsese ura Drăculeştilor, care-l considerau un trădător din acest punct de vedere. La începutul anului 1529, ostilitatea Drăculeştilor se intensifică. Radu este prins de un grup de boieri complotişti, unii dintre ei membri ai divanului şi oameni înstăriţi chiar de Radu. Aceştia doreau aducerea pe tron a unui domn din rândurile lor şi în dauna boierilor olteni. Complotul a fost bine pus la cale, Radu fiind fugărit şi blocat în fuga sa spre Craiova. Este ajuns din urmă la Râmnicu Vâlcea, pe data de 2 ianuarie 1529. Se refugiase la mănăstirea Cetăţuia, în capela Sf. Gheorghe, în speranţa că boierii nu vor merge până acolo încât să profaneze locaşul de cult. Însă boierii i-au tăiat capul de faţă cu preotul şi tot atunci l-au ucis şi pe fiul său Vlad. Capetele celor doi au fost trimise la Constantinopol, iar radu de la Afumaţi a fost înmormântat la 4 ianuarie la biserica de la Curtea de Argeş. Avea în jur de 35-36 de ani şi domnise aproape şapte ani.

Inscripţia de pe piatra de mormânt îi descrie viaţa astfel:
„„Răposat-au robul lui Dumnezeu şi milostivul Ioan Radul, mare voevod şi domn a toată ţara Ungro-Valahiei şi al părţilor dunărene, fiul marelui şi preabunului Radul Voevod în anul 7037, luna Ghenarie, 4 zile, crugul soarelui 7, indicţion 3.
În ştire să vă fie vouă răsboaiele ce voesc să vă spun, cee ce am purtat eu: 1. Lupta cu Agarienii[2]; 2. la Glu(bavi); 3. la satul Ştefeni pe Neajlov; 4. la C(lejani); 5. la Ciocăneşti; 6. la cetatea Bucureşti; 7. la Târgovişte; 8. la râul Argeşel; 9. la (satul Plata); 10. la (A)limăneşti pe Teleorman; 11. şi cel mai iute şi cel mai vârtos din toate răsboaiele la Grumazi (cu 7 sângeacuri); 12. la Nicopole; 13. la Siştov; 14. sub (cetatea Poenarilor) cu ţăranii; 15. la Gher(ghiţa) ; 16. iar la Bucureşti; 17. la Oraşul Slatina; 18. la (Cetatea Bucureştilor) cu Vladislav Vodă; 19. (la Rucăr); 20. la Didrih. Atunci am fost dăruit (de Dumnezeu cu împărăţie şi schiptru) m’au încins iar cu brâu şi cu porfiră (şi cu cunună m’au încoronat şi cu cinste) bogăţie şi cu multă mărire de dar aducătoare şi cu mulţimea oştirii fiind încongiurat, şi multora am întins mâna de ajutorinţă, la toţi am răspândit mila, iar acum zac într-un singur mormânt singur, aşteptând glasul Arhanghelului, cea mai de pe urmă trâmbiţă, a toatei lumi înviere, a stihielor premenire, şi rog pe cei ce Dumnezeu va voi să vină după noi să păstreze acest mic loc de odihnă şi casa oaselor mele ca să fie neclintită”.

 REGELE CAROL DE HOHENZOLLERN

Din momentul sosirii sale în ţara noastră, 10 mai 1866, Principele României, Carol de Hohenzollern, a trecut spre Bucureşti pe traseul Turnu -Severin – Slatina – Goleşti – Găeşti – Titu – Bucureşti. 

Prinţul a făcut popasuri la Găeşti, Titu, Ghergani şi Ciocăneşti. La Ciocăneşti s-a servit o gustare, apoi Carol şi-a schimbat prăfuitul costum de călătorie cu un frac foarte elegant. De aici, convoiul format din trăsura principelui, trasă de 12 cai, urmată de alte 20 de trăsuri şi înconjurată de o trupă de călăreţi, s-a pornit spre Bucureşti. Fiind miliar de carieră, Carol a pregătit armata română în vederea câştigării luptelor ce urmau să vină. În timpul manevrelor militare din toamna anului 1872, organizate în regiunea Dâmbovița – Argeş, viitorul suveran al României a inspectat Divizia a II-a, dispusă la Tărtăşeşti - Fundata, Divizia a III-a, desfăşurată la Vizureşti - Ghimpaţi şi rezerva de artilerie, postată la Ciocăneşti. Tot aici se afla şi Cartierul General al acestor manevre.

ALEXANDRINA CANTACUZINO

(n. 20 septembrie 1876, născută în comuna Ciocăneşti, jud. Ilfov – decedată în septembrie 1944, Bucureşti). Feministă.

Biografie

A fost fiica lui Theodor Pallady, ofiţer de carieră şi a Alexandrinei. Potrivit rigorilor timpului, a beneficiat în copilărie de atenţia guvernantelor, pentru ca ulterior să fie trimisă să-şi desăvârşească studiile în Franţa. În 1899 s-a căsătorit cu politicianul conservator Grigore Cantacuzino. Alexandrina Cantacuzino a făcut parte din diverse asociaţii ale vremii, ce militau pentru îmbunătăţirea situaţiei femeii românce. Astfel, în 1910 a subscris iniţiativei unui grup de militante pentru drepturile femeii şi a fondat şi condus Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor (1918 – 1938). A condus mai multe asociaţii şi organizaţii feministe, printre care Gruparea Femeilor Române, Asociaţia Casa Femeii, Societatea Solidaritatea sau Consiliul Naţional al Femeilor Române. 

Activitatea ferventă desfăşurată la nivel naţional a fost dublată de o serie de iniţiative în plan regional şi chiar european, de numele Alexandrinei Cantacuzino legându-se fiinţarea Micii Antante a Femeilor sau gestionarea, în calitate de vicepreşedinte, a activităţii Consiliului Internaţional al Femeilor. A fondat, în 1929, primul partid politic autoritar feminin în România: Gruparea Naţională a Femeilor Române, gest influenţat de corporatismul fascist. În calitatea sa de preşedintă a partidului, a propus mai multe legi (de ex., în 1937, legea prin care femeile urmau să participe la apărarea ţării) menite să reglementeze poziţia femeii în societatea românească. Convingerile Alexandrinei Cantacuzino în problematica drepturilor femeii îşi au rădăcinile într-o concepţie patriarhală despre stat şi societate. Conduita sa publică a dat un impuls mişcării feministe, propunând un nou discurs despre femeie şi locul ei în societate. 

 

Un prim proiect în care Alexandrina Cantacuzino s-a implicat a fost înfiinţarea Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române. Alăturându-se doamnelor provenind din familii importante ale societăţii româneşti de la începutul secolului, aceasta va fi una dintre membrele fondatoare, iar mai târziu va deveni preşedinta Societăţii. Fiind înfiinţată în anul 1910, ca o alternativă la opţiunea educării fetelor în pensioanele din afara ţării, Societatea a avut ca scop crearea unor şcoli care să pună accent pe educaţia în spirit naţional şi ortodox a studentelor. Astfel că în cei 38 de ani de existenţă, Societatea, sprijinită în mod constant de către Biserica Ortodoxă Română, a creat filiale în cele mai importante oraşe, contribuind substanţial la efortul de pregătire şcolară al fetelor.

Un alt proiect  la care Alexandrina Cantacuzino a avut o contribuţie semnificativă a fost ConsiliulNaţional al Femeilor din România înfiinţat în anul 1921, din comitetul fondator făcând parte alături de aceasta, Calypso Botez, Zoe Romniceanu, Alexandrina Floru, Elena Odobescu, Ella Negruzzi, Paximede Ghelmeceanu, Alexandrina Fălcoianu etc. Conform statutelor, scopul consiliului era acela de a stabili legături de solidaritate între diferite societăţi sau opere feministe, indiferent de confesiune, servind statul, familia şi cauza feminină. Sediul Consiliului a fost stabilit la Bucureşti, în cadrul acestuia funcţionând nouă secţiuni specializate, pentru asistenţă socială, igienă, legislaţie, muncă, sufragiu, pace, unitatea de morală şi represiunea traficului de femei şi pentru presă.

La Consiliul Naţional al Femeilor din România au aderat curând o serie de asociaţii şi societăţi, cele mai importante fiind Asociaţiile Feminine Minoritare, Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, Societatea Amicele Tinerelor, Liga pentru Sufragiu Feminin, Asociaţia Solidaritatea, Auxiliarul Feminin al F.I.D.A.C. (Federaţia Interaliată a Foştilor Combatanţi) etc.

Printre reuşitele Consiliului s-au numărat înfiinţarea Şcolii Horticole şi de Fermiere din Bucureşti, în anul 1923, pentru a educa fiicele invalizilor sau orfanele de război, precum şi crearea Casei Femeii, care îşi propunea conform statutelor să ofere “ajutor material, fizic, moral şi social mamei şi copilului” (3). Casa Femeii, creată după modelul celei din Belgrad, era dotată cu un serviciu de asistenţă fizică şi juridică pentru femei, o bibliotecă, o sală de conferinţe, în anul 1933 fiind inaugurat Căminul Casei Femeii, oferindu-se cazare şi masă femeilor în schimbul unor sume modice. O altă realizare a consiliului a fost şi înfiinţarea Şcolii de Auxiliare Sociale în anul 1929, care ulterior şi-a schimbat numele în Şcoala de Surori de Ocrotire, beneficiind de colaborarea cu Ministerul Ocrotirii Sociale.

În ceea ce priveşte activitatea în plan politic, Alexandrina Cantacuzino a fost promotoarea unei viziuni pe care celelalte militante pentru emanciparea politică a femeii nu au împătăşit-o. Aceasta a considerat oportună crearea unui partid independent al femeilor, pentru ca astfel să se evite intrarea femeilor în clientelele partidelor politice. Astfel, în anul 1929 a luat fiinţă Gruparea Naţională a Femeilor Române care îşi propunea să educe femeile, pentru a le pregăti pentru exerciţiul vieţii politice.

Se poate observa o evoluţie a viziunii Alexandrinei Cantacuzino cu privire la menirea mişcării feministe, în anul 1919 aceasta considerând că “a lupta pentru îmunătăţirea soartei femeii, a o îndruma din cea mai fragedă copilărie pe calea muncii binelui şi a onoarei, este a face feminism, în cea mai pură, mai înaltă accepţiune a lui”.

Alexandrina Cantacuzino a desfăşurat o activitate impresionantă şi în plan internaţional. În anul 1925, ca urmare a afilierii Consiliului Naţional al Femeilor din România la Consiliul Internaţional al Femeilor, delegatele României au participat la Congresul de la Washington. În cadrul acestui congres, Alexandrina Cantacuzino a fost aleasă vicepreşedintă a Consiliului Internaţional, Elena Romnicianu fiind desemnată secretară generală.

Un alt succes al eforturilor depuse de către Alexandrina Cantacuzino în plan internaţional a fost crearea Micii Antante a Femeilor. Înfiinţată la Bucureşti în anul 1923, această organizaţie grupa asociaţiile feministe din România, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia şi Grecia, propunându-şi să colaboreze în chestiuni ce priveau statutul femeii, abordând teme precum problema tinerelor mame, apariţia femeii noi, viaţa ei sexuală şi statutul copiilor legitimi şi ilegitimi, schimbarea legislaţiei cu privire la paternitate şi responsabilizarea părinţilor.

Personalitatea Alexandrinei Cantacuzino se suprapune peste întreaga mişcare de emancipare socială şi politică din perioada interbelică. Cu toate acestea, membrele active ale Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor din România au acuzat-o de încercarea de monopolizare a atenţiei publice şi de erijarea nejustificată în lideră a mişcării de emancipare feminină.Totodată, poziţia acesteia va fi contestată chiar de unele dintre colaboratoarele cele mai apropiate din cadrul Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, care au considerat că implicarea acesteia în mişcarea feministă are drept consecinţă alterarea menirii originale a Societăţii.

Deasemenea, pe parcursul deceniilor interbelice, se poate  remarca în conduita şi la nivelul discursului Alexandrinei Cantacuzino apariţia unor tendinţe de apropiere de autoritarism şi accentuarea tot mai pregnantă a sentimentului naţional. O dovadă în acest sens este înlocuirea vechilor statute ale Societăţii Ortodoxe Naţionale votate în anul 1910,  la mijlocul anilor ’30. În urma acestei schimbări, care va provoca demisia unora dintre cele mai intime colaboratoare ale preşedintei, erau lărgite semnificativ atribuţiile acesteia, prelungindu-se totodată şi durata mandatului.

 Contribuţia Alexandrinei Cantacuzino în direcţia emancipării socio-culturale şi politice feminine dar şi a obţinerii vizibilităţii acestei mişcări la nivelul opiniei publice este una fundamentală. Cu toate acestea, rolul ei trebuie înţeles în contextul fricţiunilor şi competiţiei care au existat între aceasta şi liderele Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor din România.

Memoriile unui boier de viţă,  Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici

În eleganta casă construită în 1906 de arhitectul Berindei pentru Grigore cantacuzino, un mic palat cu demisol, parter, un etaj şi o mansardă în stil eclectic, un adevărat „hotel parisien” foarte aristocratic, în copilăria mea aici locuia vestita Didina (Alexandrina) Cantacuzino (născută Pallady), care a fost una dintre iniţiatoarele mişcării feministe din România şi creatoarea Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, o instituţie cu caracter naţionalist-religios. Era mică de talie, cu o faţă prelungă, un nas grecesc cu nări accentuate şi cu nişte sprâncene arcuite, bogate, deasupra unor ochi mici, vioi şi inteligenţi.

Avea o coafură sobră, cu cărare la mijloc. Purta totdeauna rochii lungi întunecate. Era o persoană relativ agitată, care vorbea mult, puţin teatral. Avea o conversaţie foarte aleasă şi o vastă cultură. Călătorise foarte mult şi avea un bagaj mare de amintiri interesante pe care îi făcea plăcere să le povestească chiar nouă, sorii mele şi mie, deşi eram copii. Era puţin snoabă şi mama îmi spunea că era o foarte talentată vorbitoare în public. Am cunoscut-o mai bine la Zamora, unde locuia în castelul Cantacuzinilor în care strânsese, ca într-un muzeu, o mulţime de obiecte din peregrinările ei. A suportat cu multă demnitate executarea la Râmnicul Sărat a fiului ei, Alexandru. Didina Cantacuzino a fost una dintre marile doamne ale României moderne, care a murit, la vârsta de 63 ani, în 1944, fără să apuce mizeriile regimului comunist. Ultima dată când am văzut-o a fost în 1942, la nunta lui Manuela Lahovary cu Alexandru Rosetti din casa Lahovary, de pe Strada Sofia. Era plină de viaţă. De soţul ei, Grigore - fiul Nababului -, nu-mi aduc aminte.

Când eram copil locuia cu cei trei fii ai săi: Georges (viitor arheolog, membru al Academiei Române, care avea să-mi fie pacient şi care s-a căsătorit cu Zoe Greceanu, vară de al doilea cu mine), Alexandru (care avea să fie împuşcat în 1939, la Râmnicul Sărat, ca legionar, la ordinul lui Carol al-II-lea) şi Constantin (zis Bacara, care a trăit mult dar fără istorie sau istorii).

DUDU VELICU (1905-?)

Velicu Dudu s-a născut în comuna Ciocăneşti, judeţul Ilfov, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii „Jozef Pilsudski” din Varşovia şi studii de specializare la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Strasbourg.

Întreaga activitate profesională şi-a desfăşurat-o în domeniul cultelor religioase, ocupând diferite funcţii: secretar particular al patriarhului Miron Cristea, secretar la cabinetul patriarhului Nicodim Munteanu, şef de secţie la Centrul Eparhial Iaşi, cântăreţ bisericesc la unele parohii din Bucureşti şi Ilfov, şef al Serviciului relaţii externe bisericeşti din cadrul Patriarhiei Române. În anii 1951-1956 a fost deţinut în închisoare.

A scris numeroase studii şi lucrări, a copiat şi transcris condici de documente şi registre, a tradus opere din literatura universală.

Velicu Dudu a creat în timpul vieţii sale un important şi voluminos fond arhivistic, care a fost organizat în 13 grupe de documente.

Se detaşează corespondenţa purtată cu Gheorghe Adoc, Eugen Barbu, Viorel Cosma, Paul D. Goma, rezident regal al ţinutului Dunărea de Jos, Ioan Lupaş, Simion Mehedinţi, Emanoil Hagi Moscu, Victor Ion Popa, R. Raszynski, ambasadorul Poloniei la Bucureşti, Constantin Vasiliu-Răşcanu, preoţi, înalţi prelaţi şi profesori de teologie. La fel de importante sunt şi scrisorile aparţinând patriarhului Justinian Marina, unor membri ai familiei Cantacuzino, lui Gala Galaction, Pantelimon Halippa, Alexandru Ionescu, vicar al Patriarhiei, deputat în Marea Adunare Naţională, Nicolae Iorga, Gheorghe T. Kirileanu, preotului şi muzicologului I. D. Petrescu, Ceciliei Cruţescu Storck, lui Andrei Şaguna (cu Gyerd Ştefan, administratorul moşiei Micăsasa, din comitatul Sibiu, proprietate a Mitropoliei Ortodoxe Române) şi lui Gheorghe Tătărescu.

La sfârşitul fondului au fost ordonate scrisorile Vasilicăi Dudu (soţia lui Velicu Dudu), cele ale Mariei Dudu (mama creatorului de fond) şi ale lui Vasile Velicu, fratele acestuia.

Un mare număr de unităţi arhivistice conţin date despre preoţi, diaconi, cântăreţi bisericeşti (grupaţi alfabetic), pictori şi zugravi grupaţi în „Enciclopedia ad-hoc”, biserici şi mitropolii, inventare, indici de arhivă şi condici. Menţionăm existenţa a numeroase manuscrise şi transcrieri de documente, a unor fotografii, sigilii, cărţi poştale şi ilustrate, autografe, dedicaţii, desene şi reproduceri după lucrări de artă.

DESPRE RÂUL COLENTINA

Mic rău de câmpie (98 km lungime), care are darul de a deveni interesant în preajma Bucureștilor, împresurând Capitala cu o minunată salbă de lacuri, Colentina izvorăște din zona subcolinară dâmbovițeana (altitudinea 330 m), la circa 2 km spre nord de satul Bolovani al comunei Cornăţelu şi la aproape aceeaşi distanță de centrul comunei. După primii 6 km, râușorul are parte de o lucrare hidrotehnică, canalul deversor Bolovani, aducându-i un spor de ape din răul Ilfov. Se pare că o primă execuție a acestei lucrări, menită să descongestioneze Dâmbovița şi să ferească, astfel, Capitala de inundații, a fost întreprinsă încă de la mijlocul secolului trecut. Având un bazin cu suprafața de 526 km2 (674 km2 împreună cu Ilfovul), Colentina îi apărea lui Iorga, pe la 1920, ca „o apă de pârau (...) alcătuită ieri-alaltăieri din șuvoaiele norilor". În jurul Bucureştilor, ea se lățea în bălţi şi mocirle, încât funcționează chiar o mică legendă etimologică de pe vremea primei lupte a lui Matei Basarab cu Radu Ilieş, sprijinit de moldoveni şi de tătari (1632), bătălie desfăşurată în apropierea târgului lui Bucur, „colea-n tină", în noroi, adică... Cu timpul, vechile bălţi au fost dragate, îndiguite, mocirlele au fost asanate, răul împlinindu-și destinul de fir al unei salbe de lacuri ce au astăzi o suprafață totală de circa 2 000 ha, cu un volum al acumulărilor de aproape 52 milioane m3.

După ce străbate satele Mereni şi Călugăreni (com. Conteşti), Bălăneşti şi Colacu (com. Răcari), Colentina formează primul lac de pe cursul său: Ghimpaţi, acumulare ce mai aduna ape şi din Ialomiţa (prin deversarea Bilciureşti), şi din pîrîul Baranga (31 km lungime), un afluent ce izvorăşte mai la nord de râul în care se varsă. Apoi, Colentina mai curge doar cu puţin mai mult de 2 km ca un rîu în albia sa, pentru a se transforma, începînd cu acumularea Vizureşti, într-un şir de 19 lacuri, dintre care multe au o mare importanţă pentru agrementul bucureştenilor, unele devenind tradiţionale locuri de „ieşit la iarbă verde" Încă de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu şi chiar mai înainte de acesta.

După lacul Ciocăneşti (în raza comunei omonime) şi lacul Zmeulia (în raza comunei Crevedia, unde se varsă şi râușorul Crevedia, 30 km), apele Colentinei traversează scurtul teritoriu al sectorului agricol Ilfov, prin vestul oraşului Buftea, unde se află studiourile cinematografice; alături de studiouri, palatul (unde în martie 1918, guvernul Marghiloman s-a văzut constrâns să semneze „pacea de la Buftea") şi capela domnitorului Barbu Ştirbei (1844—1856), chiar pe malul lacului Buftea (200 ha). Cîndva, pescarii amatori aveau acces pe întinsa oglindă a Buftei unde — din barcă — se scotea de la adîncimi de 6—7 m o plătică cît o lopată, ruginie pe spinare, mai gustoasă decât cea de Snagov, lăudată de Odobescu. Spre coada lacului, aproape de digul pe care a fost înălţată şi subzidită biserica din Rebegeşti a marelui logofăt Radu Creţulescu (1669), acolo unde mâlul lasă locul nisipului, undiţari) prindeau — momindu-l cu ţipari scoşi din deversarea de la fabrica de conserve — lacomul, dar prudentul şalău, care ajungea şi la peste 3 kg bucata! Dar asta era de mult, acum vreo 2S—30 ani...

Acum, lacurile sunt toate crescătorii furajate, ceea ce face ca apele lor să devină tulburi-cafenii. uleioase, încărcate de materii organice. După lacurile Flămînzeni şi Buciumeni, Colentina e traversată mai întîi de o şosea de legătură între vechile drumuri Bucureşti-Piteşti şi Bucureşti-Tîrgovişte, apoi de magistrala feroviară spre valea Prahovei. Intrăm pe teritoriul comunei suburbane Mogoşoaia. Malurile acestui lac (96 ha), binecunoscut bucureştenilor, sînt împădurite: brazi, pini şi mesteceni stau alături de fagi şi paltini, de stejari şi arţari, de plopi şi chiparoşi de baltă. Pe malul stâng, aproape de șosea, se află ştrandul — amenajat prima oară în 1948. Dincolo de el, restaurantul cu „prepeleacuri" şi adevărata atracţie a zonei, palatul brîncovenesc şi biserica Mogoşoaia (1688), cu pictura interioară originală (1705). monumente istorice. Palatul, ridicat la 1702, este considerat cei mai de seamă monument laic din câte s-au păstrat pe teritoriul Ţării Româneşti. Faţada este dominată de un foişor, cu scară laterală, mărginit de arcade trilobate. Spre lac se deschide o frumoasă „loggia", care are coloane cu fusul răsucit şi canelat, cu capiteluri sculptate. Subsolul este o uriaşă pivniţă cu bolţi. În generai, palatul lasă o impresie de deosebit bun gust, de echilibru şi armonie.

După cotul spre sud, la ieşirea din Mogosoaia, Colentina formează lacul Chitila, unde — prin deversările Ogrezeni şi Chitila — sunt aduse ape chiar şi din Argeş. Pe următorul lac, Străuleşti. Următorul lac, Griviţa, este foarte nou; cei care au copilărit în cartierele Bucureştii Noi şi Damaroaia, în urma cu 40—45 de ani, îşi amintesc de valea sinuoasă a rîului, plină de stuf şi de ochiuri tainice, apele despletindu-se înainte de „ştrangularea" care marca intrarea în lacul Băneasa ; acum se vor afla în faţa unui luciu simplu de apă, cu o singură insuliţă.

La Băneasa (36 ha) întrăm în zona ştrandurilor bucureştene, care se înşiră aici pe malul drept, în stînga liniei ferate Bucureşti-Constanţa. Cu un mic cot între şoseaua Bucureşti-Ploieşti şi calea ferată, pe care se află „portul" şi „şantierul naval" al vaporaşelor de agrement, debutează lacul Herăstrău (70 ha), o vreme cel mai mare şi mai bine întreţinut lac bucureştean, întrecut acum ca suprafaţă, de acumularea Pantelimon II (260 ha. 2,5 km lungime). Lacul are două ostroave, cu zăvoaie de plopi şi o mica insulă, „a trandafirilor", legată prin două poduri de zona debarcaderului şi, printr-un alt pod, de zona „Expo-florei" şi a Teatrului de Vara. De pe insulă se zăresc minunatele construcţii de lemn din Muzeul Satului (265 de monumente de arhitectură şi tehnică populară). Tot de pe această şosea se deschid trei intrări in Parcul Herăstrău, una la Piaţa Presei, alta la Pavilionul Expoziţiei. o alta la Arcul de Triumf; alte intrări în parc: lîngă fîntîna Mioriţa, peste şosea de vila Minovici, din Piaţa Charles de Gaulle (cea mai importantă).

În estul lacului se afla un parc distractiv (mai bogat prin anii 1955—1960) dominat de „Roata uriaşă". O mică ecluză (potrivită pentru lecţii practice, privind acest mecanism) şi un stăvilar despart Herăstrău) de lacurile Floreasca (56 ha) şi Tei (65 ha), pe care sunt grupate cele mai multe ştranduri şi parcuri sportive ale Bucureştiului, între Tei şi următorul lac, Plumbuita, se află palatul Ghica (pe nedrept transformat într-un restaurant) păstrat aproape neschimbat, ca în anul construcţiei (1822). În apropiere, biserica Teiul Doamnei — ctitorie a lui Grigore IV Dimitrie Ghica (1822—1828) — are un plan circular, extrem de rar întîlnit pe meleagurile noastre. Construită peste lacull omonim, pe o peninsulă, la 1560—1580, mănăstirea Plumbuita a căpătat actuala formă, de cetate feudală întărită, pe timpul lui Matei Basarab, la mijlocul sec. XVII.

Următorul lac, Fundeni (82 ha), are în apropiere un alt monument istoric deosebit de valoros: biserica Fundenii-Doamnei, ridicată în 1699. pe vremea lui Constantin Brâncoveanu; deosebit de interesante sunt panourile exterioare, amintind rafinamentul artei persane.

După cele două acumulări Pantelimon I şi Pantelimon II (pe care agrementul şi sporturile au mai mult loc de desfăşurare), Colentina (traversată de linia ferată de centură a Bucureştilor) formează ultimul lac de pe cuprinsul său, cel mai mare dealtfel: Cernica (402 ha), înconjurat de pădure, cu o frumoasă mănăstire (întemeiată ta 1608, refăcută în 1781 şi 1786) unde s-a retras ultimul cronicar muntean (Naum Romniceanu), lacul Cernica era vestit prin bogăţia peştelui (ştiucă, biban, caracudă, lin, roşioară) şi prin plaurii care adăposteau raţe sălbatice, fluierar), corcodei, lopătari. După barajul Cernica), Colentina nu mai e decît un fir de apă cafenie, curgînd printr-un canal taluzat între satul Tînganu (biserică monument istoric, fondată de Radu cel Frumos la 1464—1474) şi satul Balaceanca, pentru a se vărsa într-o Dîmboviţa şi mai cafenie şi mai poluată, îndiguită pînă la vărsarea ei în Argeş, cînd lasă o lungă dîră neagra în rîul cel mai important ai Munteniei...

Pentru a fi drepţi cu Colentina, care îmbogăţeşte atît de generos câmpia ilfoveana, s-ar cuveni să-i respectăm mai mult limpezimea apelor şi să făurim lacurilor sale actuale dotările de agrement pe care le merită. Căci despre împrejurimile Bucureştilor se pot spune încă multe, iar modesta Colentina joaca un rol important în poveştile pe care le putem descoperi, ca bucureşteni sau ca oaspeţi ai Capitalei, cu un minim efort, în oricare sfîrşit de săptămîni. Şi să ţinem cont că, înviorate sub boarea primăverii, înviorătoare sub canicula verii, „niciodată însă aceste împrejurimi ale Bucureştilor — ştia Iorga ce ştia — nu sînt mai frumoase decît în delicateţea tristă a zilelor de toamnă."

Sursa: MIHAI CREANGĂ in Romania pitoreasca


Sursa: http://www.guideromania.com/blog/204-colentina

SCURT ISTORIC AL COMUNITĂŢII CIOCĂNEŞTI

       COMUNA CIOCĂNEŞTI  cuprinde satele: Ciocănești, Crețu,  Decindea, Urziceanca și Vizureşti, așezate pe răul Colentina, în apropriere de Crevedia, în nordul fostului județ Ilfov, de care a aparținut până în 1981.

Iată cum apare prezentată comuna în  Marele Dicţionar geografic al României, apărut în 1899 sub egida Societăţii Geografice Române.

      Localitatea are drept axă principală de existenţă râul Colentina şi a fost locuită încă din preistorie.


    Pe lista monumentelor istorice ale județului Dâmbovița apar următoarele zone de interes arheologic pe teritoriul comunei, valabile pentru perioada antică:

•  DB-I-s-B-17020 Așezare sat Crețu; comuna Ciocănești "Grajduri" pe malul drept al râului Colentina, la 0,5 km E de capătul sudic al localității Latène, Cultura geto – dacică

• DB-I-s-B-17021 Așezare sat Crețu; comuna Ciocănești "Siliște" la 0,2 km Ne de sat, pe malul drept al râului Colentina sec. XIV - XV, Epoca medievală

•  DB-I-s-B-16955 Situl arheologic de la Ciocănești, punct "Plantație" sat Ciocănești; comuna Ciocănești "Plantație", pe malul drept al râului Colentina, în vatra satului

• DB-I-m-B-16955.01 Așezare sat Ciocănești; comuna Ciocănești "Plantație", pe malul drept al râului Colentina, în vatra satului sec. IX - XI, Epoca medievală timpurie

• DB-I-m-B-16955.02 Așezare sat Ciocănești; comuna Ciocănești "Plantație" pe malul drept al râului Colentina, în vatra satului Latène, Cultura geto – dacică

• DB-I-m-B-16955.03 Așezare sat Ciocănești; comuna Ciocănești "Plantație", pe malul drept al râului Colentina, în vatra satului Neolitic 

•  DB-I-s-B-16999 Așezare sat Ciocănești; comuna Ciocănești "Pădurea Popeasca" între Ciocănești și satul Crețu, pe malul drept al râului Colentina, în dreptul pădurii Epoca bronzului, Cultura Tei

•  DB-I-s-B-17141 Așezare sat Urziceanca; comuna Ciocănești "Fântâna Mirii" pe malul stâng al râului Colentina, în vatra satului Latène, Cultura geto - dacică

• DB-I-s-B-17142 Situl arheologic de la Urziceanca, punct "Islaz" sat Urziceanca; comuna Ciocănești "Islaz" la 0,6 km SE de limita de S a satului, în cotul Colentinei

• DB-I-m-B-17142.01 Așezare sat Urziceanca; comuna Ciocănești "Islaz" la 0,6 km SE de limita de S a satului, în cotul Colentinei Latène, Cultura geto – dacică

• DB-I-m-B-17142.02 Așezare sat Urziceanca; comuna Ciocănești "Islaz" la 0,6 km SE de limita de S a satului, în cotul Colentinei Epoca bronzului
•  DB-I-s-B-17156 Situl arheologic de la Vizurești, punct "Măgura" sat Vizurești; comuna Ciocănești "Măgura", la NV de localitate (cota 131,8m)
•  DB-I-m-B-17156.01 Așezare sat Vizurești; comuna Ciocănești "Măgura", la NV de localitate (cota 131,8m) Epoca bronzului 
•  DB-I-m-B-17156.02 Așezare sat Vizurești; comuna Ciocănești "Măgura", la NV de localitate (cota 131,8m) Neolitic
•  DB-I-s-B-17157 Situl arheologic de la Vizurești, punct "Morcilă" sat Vizurești; comuna Ciocănești "Morcilă", la confluența Văii Musa cu râul Colentina 
•  DB-I-m-B-17157.01 Așezare sat Vizurești; comuna Ciocănești "Morcilă", la confluența Văii Musa cu râul Colentina Latène, Cultura geto - dacică
•  DB-I-m-B-17157.02 Așezare sat Vizurești; comuna Ciocănești "Morcilă", la confluența Văii Musa cu râul Colentina Eneolitic, Cultura Gumelnița

 Monumente medievale sau moderne de pe teritoriul comunei

•  DB-II-m-B-17730 Conacul Păunescu sat Urziceanca; comuna Ciocănești sf. sec. XIX
•  DB-II-m-B-17418 Biserica "Sf. Elisabeta", "Tăierea Capului Sf. Ioan Botezatorul" sat Ciocănești; comuna Ciocănești 1843
•  DB-II-m-B-17419 Biserica "Adormirea Maicii Domnului" sat Ciocănești; comuna Ciocănești 1850 
•  DB-II-a-B-17420 Ansamblul conacelor Ghika - Cantacuzino sat Ciocănești; comuna Ciocănești sec. XVII-XIX
•  DB-II-m-B-17420.01 Beciuri conac sat Ciocănești; comuna Ciocănești sec. XVII 
•  DB-II-m-B-17420.02 Conac, azi Cămin cultural sat Ciocănești; comuna Ciocănești sec. XIX 
•  DB-II-m-B-17420.03 Cuhnie sat Ciocănești; comuna Ciocănești sec. XVII
•  DB-II-m-B-17420.04 Parc sat Ciocănești; comuna Ciocănești sec. XIX
•  DB-II-m-B-17420.05 Zid de incintă sat Ciocănești; comuna Ciocănești sec. XVII-XIX
•  DB-II-m-B-17421 Școala sat Ciocănești; comuna Ciocănești sf. sec. XIX-înc. sec. XX
•  DB-II-m-B-17422 Școala sat Ciocănești; comuna Ciocănești sf. sec. XIX-înc. sec. XX
•  DB-II-m-B-17423 Prăvălia Florin Teodorescu sat Ciocănești; comuna Ciocănești 1920

               

        Întrucât sunt mai multe sate cu numele de Ciocănești este greu de precizat când este menționat prima oară în documente satul; s-ar putea să fie cel amintit la 23.IV.1628.

         La 3.V.1636 parte din sat era a lui Mitrea pitar.

        In vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu la 29.IV.1629 fiii lui popa Stan din Vişina vând domnului moșie în Ciocăneşti. Domnul a continuat să cumpere ocine şi în anii următori de la alți locuitori.

        La Ciocăneşti a avut conac familia Cantacuzino. 

        Situat în centrul comunei, pe malul unui pârâu, având în preajmă un iaz şi un parc de aproape 20 ha nu mai există astăzi decât în memoria oamenilor foarte vârstnici. 

      A fost ridicat în vremea voievodului Mihai Viteazul și extins în timpul lui Matei Basarab. Casele boierești de la Ciocănești devin reședința Creţuleştilor, familie înrudită cu Basarabii. Din stirpea boierilor Creţuleşti este și Doamna Stanca, soția lui Mihai Viteazul.

      Conacul din Ciocănești a fost reconstruit în primele decenii ale secolului al XIX-lea de către aga Constantin Creţulescu (1796-1871). Ulterior, prin căsătoria uneia dintre fiicele sale, Eliza (m. 1899), cu Vladimir M. Ghica (1832-1915), conacul este transformat de acesta, care construiește și atenansele. Neavând urmași, Vladimir Ghica o adoptă pe nepoata soției sale, Alexandrina Palladi (1881 - 1944, căsătorită cu Grigore Gh. Cantacuzino), căreia îi va lăsa moștenire domeniul de la Ciocănești. Ultimii proprietari ai conacului din Ciocănești au fost fiul Alexandrinei Cantacuzino, Gheorghe Gr. Cantacuzino (1900-1977) și nepoata sa, Elena Cantacuzino. La 6 aprilie 1948, Elena și Gheorghe Cantacuzino au cerut clasarea ca monument istoric a întregului ansamblu, dată fiind valoarea istorică și artistică a conacului și parcului din Ciocănești. Analizând toate aceste argumente, Comisiunea Monumentelor Istorice a hotărât – în ședința din 15 aprilie 1948 – clasarea ca monument istoric a conacului și parcului (în suprafața de 20 ha) Cantacuzino din Ciocănești. Conacul din Ciocănești a fost clasat ca monument istoric prin decretul nr. 1005 din 28 mai 1948 al Înaltului Prezidiu al Republicii Populare Române, publicat în Monitorul Oficial nr. 132 din 5 iunie 1948 la cererea Ministerului Artelor. Toate aceste  precauții și măsuri nu au ajutat cu nimic conacul din Ciocănești, care a fost demolat după 1950.

     Din vechea clădire de odinioară, se mai văd urmele pivnițelor cu 2 nave, care erau susținute de arce, dublouri, precum și urme de ziduri care par refaceri din sec. XVIII - XIX.

       In sec XVIII cunoaștem mai multi stăpâni de moșii în sat; la 11.V. 1744 vornicul Radu Bujoreanu cumpăra 300 de stânjeni; la 7.IX.1749, Maria Fălcoianu și Radu Bujoreanu vornicul dau mitropoliei parte din sat.

       În această vreme exista un târg pe moșie, deși funcționa un altul la Urziceanca, moșie "înjugată" la Ciocănești. În 1792 Manolache Brâncoveanu cerea redeschiderea bâlciurilor avute în vechime; se aprobă 5 bâlciuri pe an și un târg săptămânal; acest târg săptămânal, funcționa şi în 1834, iar bâlciurile se desfășurau pe moşia familiei Creţulescu, apoi Ralet.

        La 26.VIII.1784 mitropolia se plângea domniei că moşia Ciocăneasca avea "pădure cu copaci rodnici de ghindă" care, "în vremea trecutei răzmeliţe" a fost tăiată "foarte rău" de satele din jur.

         La 1894 moșia era proprietatea Elizei Vladimir Ghica.

    În timpul primului război Mondial, locuitorii și-au manifestat ura împotriva ocupanților germani, în 1917ei au fost amendați cu 2000 de lei pentru că au tăiat firele telefonice " fără ca făptuitorii să poată fi aflați".

       Populația la 1835 - 76 gospodarii; la 1853 existau 2 sate Ciocănești Pământeni cu 79 de gospodării şi Ciocănești Sârbi cu142 gospodării - total 221 gospodării. La 1975 - 864 gospodării.

        La sfârșitul sec XIX, comuna Ciocănești era formată din satele: Alesi Ciocănești, Ciocănești, Crețu, și Urziceanca şi avea 2036 locuitori, care trăiau în 435 de case.

 

     CREŢU. Civiliza'ia geto-dacică este documentată pe malul drept al Colentinei, la cca 400 m E de capătul de S al localitatii. La cca 200 m N de sat, pe malul Colentinei a fost descoperită o asezare medievală datată în sec. XIV - XV, ceea ce dovedeşte vechimea satului dinainte de pomenirea sa în documente (mentionăm că, în afară de Creţu în jud Dâmboviţa se găsea un sat Creaţa).

        La 1643 - 1644 Matei Basarab întărea mănăstirii Mărgineni, jumătate din satul Creţu, daruit de Ilinca, nepoata lui Mihai Viteazul. Dintr-un alt document din 1665 rezultă ca mănăstirea stăpânea pe din două satul impreună cu megiaşii. În 1894 moşia se afla în stăpânirea bisericii Amza din Bucureşti care avea 245 ha.

        A fost un sat mic. La 1835 avea 31 de gospodării, iar la sfârşitul sec XIX, 201 locuitori; la 1975 - 286 gospodării.

        URZICEANCA. Civilizaţia geto-dacică este documentată pe malul stâng al Colentinei in 2 puncte deosebite: la"Fântâna Mirii" şi la 600 m S-E de limita de S a satului, unde suprapune un nivel din epoca bronzului.

        Mai târziu in sec XVIII mosia Urziceanca era "injugată"  cu moşia Ciocăneşti.

        Mai vechi decat satul Urziceanca este satul ALESI menţionat de la 1591, cand se spune ca exista din vremea domniei lui Petru cel Tanar (1559 - 1568). In 1835este citat ALESII OT CIOCANESTI cu 27 de gospodarii separat de Urziceanca.

        Stiri despre istoricul satului aflam dintr-o hatarnicie din 1895, unde se invoca numeroase documente care nu s-au păstrat. Mosia a fost a familiei Cretulescu; la 20.XI.1807 vornicul Istrate Cretunescu a vandut serdarului Dumitru Polizu 550 de stânjeni de moșie.

La 6.VII.1852 mosia este data ca zestre Mariei, fiica paharnicesei Sultana, căsătorita cu praporgicul N. Socolescu.

        La 30.III.1857 aceasta a vandut mosia la mezat lui Iorgu Vierosanu. Mosia avea in lat 550 stanjeni si se intindea in lung din apa Colentinei pana in apa Crevedia.

        La 25.IX.1858 Vierosanu vinde mosia cu 6500 galbeni serdarului Lambru Vasilescu. Din aceasta mosie cei 22 clacasi au primit 204 pogoane, iar restul a fost vandut capitanului G. Cociu.

        In 1894 si acesta si-a vandut mosia lui Ioan Ursulescu; mosia avea 391 pogoane teren arabil, 61 pog. padure si 10 pogoane curtea conacului boieresc.

        La sfarsitul sec XIX satul avea 171 locuitori la 1975 - 276 gospodarii.

        VIZURESTI. La 300 m V de capatul de N al satului in p."Magura", au fost descoperite urme de locuire din neolitic (cultura Gumelnita) si epoca bronzului (cultura Tei).

In p. "La Moreila" situat in aproprierea varsarii Vaii Musain Colentina, a fost documentata arheologic o asezare-tell neolitica (cultura Gumelnita) si o asezare geto-dacica.

        Satul s-a numit in trecut Viezuresti (de la viezure), este amintit la 29.V.1624 cand se intareste m-rii Strambu "ocina in Poiana Linga, insa partea Viezurestilor, candse va alege, din garduri pana in drumul Baiului pana in Dambovicioara", "din marginea salciilor pana la biserica Dalbanestilor" s-au "din matca Colentinii pana la cursura Vornecului " (Dalbanesti este un sat disparut, fost langaGhimpati).

        La 31.V.1680 Stanca, fiica Lecai, pitarul din Vizuresti a vandut mosia " ce se cheama Viezureasca" 200 de stanjuni lui Mihu parcalabul si Preda fiii lui Radu comis din Brezoae, mosia o cumparase Leca de la megiasi.

        Intre hotare este mentionat privalul Miricai, ce aminteste de Mirica Boteanu, stapan de ocina in regiune.

        Mai tarziu, intr-o hatarnicie din 1904, se invoca un document 3.XII.1687, din care rezulta ca Patrasco Brezoianu cumparase 200 de stanjeni din mosia Viezureasca, mosie care, la 1904, era un "trup" al unei mosii mai mari Brezoaia-Brailoiu.

        La 20.X.1731 mosia, avand 2645 de stanjeni in latime, a fost cumparata de Grigore Greceanu vel vistier de la Stanca, fosta sotie a lui Radu mare Spatar, Stanca cumparase mosia de la Ancuta Vizurescu in vremea lui Constantin Brancoveanu.

        Din 14.II.1749 cand mosia se afla in stapanirea lui Grigore Greceanu vel vornic si a lui Constantin Cretulescu biv vel Spatar, ne-a ramas o interesanta hotarnicie, in care se dau dimensiunile mosiei, precum si hotarele ei.

         La 23.XI.1767 Nicolae Stirbei vel vornic a vandut o parte din mosia Vizuresti numita Ghimpati, lui Badea Stirbei vel vistier,mosia fusese cumparata de la Safta serdareasa.

        La 1801 parte din mosia Vizuresti a fost data de Dumitrache Darascu biv vel medelnicer bisericii din mahalaua moldovenilor din Bucuresti;In aceeasi vreme o alta parte de mosie cu case, helesteu si gradina se afla in stapanirea Mariei Obedeanu, cre o lasa ca zestre

fiicei si nepoatei sale la 27.III.1803. La 1838-1844 mosia se afla in stapanirea lui Emanoil Forescu mre Vornic si unul sin marii proprietari.       

        La 8.X.1848 acesta reclama ca 11 locuitori de pe mosia sa "afara ca in toata vremea s-au aratat indaratnici, iar mai cu sama la vremea revolutiei cand nu au lipsit a-si arata fara sfiala raul lor cuget", indemnau si pe altii la asemenea fapte. Proprietarul avea probleme

si cu alti 2 locuitori, carora "nici acum nu le-a iesit din cap  fumurie revolutiei, indraznind a mai imprastia indemnuri catre ceilalti locuitori impotriva inaltelor porunci". Departamentul din Launtru a ordunat carmuirii jud. Dambovita sa aplice "dojana" (bataie)politieneasca celor 11 clacasi si sa-i tina arestati pana vor promite ca se vor lasa "asemene netrebnicii"      

       In 1864 171 de locuitori au fost improprieteriti pe mosia Ghimpati, dar in anul urmator reclamau ca inginerul nu le-a măsurat pământul drept.

        La 1894 mosia se afla in stăpânirea fraților Epaminonda și Anton Dimitriu, avea 3324 pogoane din care 340 pădure, avea curti boieresti cu parc si gradini, precum si un han.

        Populația 1810-51 de case cu 160 locuitori (din care72 tigani). In 1835 25 de gospodarii, 1838 143 de familii cu 524 locuitori.

        La sfârșitul sec. XIX comuna Vizuresti se compunea din cătunele Ghimpati si Priseaca si avea o populatie de 1297 locuitori. La 1975 satul Vizuresti avea 226 gospodarii.

        Scoala a fost infiintata inainte de 1844 si a functionat in conditii foarte grele, asa incat in 1847 revizorul Draghiceanu a gasit scoala in "nelucrare".

        Dupa reinfiintarea sa in 1857 localul cel vechi se repara si procesul de invatamant se desfasoara in conditii anevoioase, cu mobilier vechi si material didactic necorespunzator. La inceputul sec.XX scoala functiona cu 1 invatator.

        Dupa primul raboi mondial procesul de invatamant seintensifica si scoala functiona cu 2 posturi de invatatori si 7 clase.

        In 1928 se incerca organizarea cursurilor de adulti, iar localul necesita construirea in plus a unei sali de clasa. La 1930 stiau carte doar 37,9% din locuitori.

        Langa Viezuresti sa aflat satul Poiana lunga. La 1.VI.1620 se spune ca satul Poiana lunga fusese cumparat de Vintila Logafat"inca din zilele lui Vlad voievod Calugarul" cu 50 de florini. La 1571 - 1572 stapanii satului Dragomir - vornic si Cernica Postelnic au avut un proces cu urmasii celor care vandusera satul. In timpul lui Radu Serban jupanita Maria, mama lui Radu Florescu a dat satul m-rii

Strambu. L 1620 Serban vornicul si Baldanestii si cuceata lor s-au judecat cu m-rea pentru stapanirea satului dar au pierdut procesul si au iesit din divan "mincinosi si cu rea rusine". La 29.V.1624 cand are loc un nou proces se spune ca satul se afla in apropriere de drumu Baiului in hotar cu Romanestii, Tatulestii si Viezurestii.

        Tot langa Vizuresti se afla si mosia Golasei amintita la 1749 cand era proprietetea lui Constantin Cretulescu biv vel spataru.

        La 1980 suprafata comunei Ciocanesti era de 4498  ha din care 2749 ha teren arabil si 1238 ha fond forestier. C.A.P- ul dispunea de 2205 ha iar I.A.S-ul 228 ha. Nr total al populatiei era de 5191 de locuitori.

        Functionau 5 gradinite cu 406 copii, 5 scoli generale  cu 57 cadre didactice si 1095 elevi, un liceu de specialitate  cu 124 elevi, 3 camine culturale, 2 cinematografe si 2 biblioteci cu 16325 volume.

        HALTA CIOCĂNEŞTI

    Dar destinul locuitorilor din această aşezare a fost influenţat şi de prezenţa în apropierea sa a unei linii de cale ferată, pe ruta Bucureşti – Piteşti (Târgovişte). Existenţa celor două staţii feroviare, la Ciocăneşti şi Bâldana, a marcat enorm dezvoltarea localităţii Tărtăşeşti. Pe de o parte, a facilitat legături regulate şi ieftine cu Capitala dar, mai ales, a facilitat locuitorilor posibilitatea de a lucra în afara localităţii, la CFR, ITB, în industrie sau comerţ, cu efecte sociale şi economice palpabile. Linia ferată Piteşti - Bucureşti a fost inaugurată în mod oficial la data de 13 septembrie 1872, la mai puţin de patru ani după aşezarea pietrei de temelie a Gării de Nord  (10 septembrie 1868).

     Halta Ciocăneşti, considerată staţie feroviară cu servicii poştale, deservea atât localitatea Tărtăşeşti, cât şi comuna Ciocăneşti. 

     În apropiere se întinde pădurea Ciocăneşti, în suprafaţă de 1400 hectare care se afla, pe la începutul secolului al XX-lea, în proprietatea statului, a Bisericii Amzei şi a moşierului Vlad Ghica 

BIBLIOGRAFIE: C F Robescu, Hotarnicia mosiei Urziceanca din jud. Ilfov, plasa Snagosv, comuna Ciocanesti proprietate a domnului A. Urusescu, Bucuresti 1895.

DESPRE JOCUL DIDACTIC

O Omul nu poate să nu se poată juca.

O Jocul îşi ajunge sieşi.

O Jocul are propriile reguli. Copilul respectă de bunăvoie regulile stabilite ale jocului.

O Factorul esenţial în joc este procesul. Succesul e secundar. Năzuinţa spre perfecţiune este totuşi esenţială. De aceea, e necesar un anumit grad de exaltare.

O Într‐un joc real, jucătorii se proiectează spontan, psihologic şi comportamental în acţiune, pentru satisfacţia pe care procesul jocului le-o dă. Atitudinea potrivită pentru joc este acceptarea voluntară a cerinţelor acestuia şi participarea spontană, imaginativă şi psihologică.

O Jocul este instinctual. Îşi are originile în comportamentul dinamic-impulsiv.

O Comportamentul de joc este organic. Una din cele mai distinctive caracteristici ale jocului este sentimentul jucătorului de organicitate totală.

O Caracteristica esenţială: spontaneitatea. Probabil ca în nici o fază a comportamentului său omul nu este atât de spontan ca în comportamentul de joc.

O Jocul valorifică posibilităţile unei persoane. În fapt, tot ceea ce moşteneşte sau a învăţat o persoană se va exprima în timpul jocului.

O Jocul fereşte/eliberează fiinţa naturală de inhibiții, de blocaje, căci altă caracteristică distinctivă  sa este extrovertirea (chiar prin proiectarea în joc jucătorul se eliberează de conştientizarea sinelui).

O Jocul este cel mai bun stimulent pentru capacitatea de expresie a individului.

O Jocul presupune inteligenţă, imaginaţie, simţ estetic, sensibilitate, spontaneitate, originalitate şi productivitate. Jocul educă şi dezvoltă aceste caracteristici.

O Jocul este astfel structurat pentru spori rezultatele în diferite domenii.

Jocul este joc atâta timp cât individul face această activitate din propria sa dorinţă şi pentru propria sa satisfacţie.

O Jocul dezvoltă capacitatea de a te bucura de ceea ce faci.

O Jocul creează posibilitatea de a-ţi folosi cele mai potrivite abilităţi.

O Jocul este o experienţă plăcută, veselă chiar, ce-l transpune pe individ intr-o altă lume, creatoare, ce nu mai depinde de convenţiile comportamentale impuse de legile sociale.

O Jocul este o experienţă organică, dinamică, energizantă şi, ca orice fel de comportament, poate fi activat de diferiţi stimuli.

O Prin joc se dezvoltă încrederea în sine.

O În joc, fiecare îşi dovedeşte sieşi şi celorlalţi ce poate face.

O Jocul asigură şi o educaţie etică printr-un tip de „disciplină distractivă”. Paradoxul jocului: oferă simultan şi libertate şi disciplină.

O Premiile şi laudele necuvenite distrug adevărata valoare a jocului; recompensa este jocul în sine.

O Jocul asigură o bază de înţelegere cu sine şi cu ceilalţi. În joc apar constant situaţii noi, deci jocul dezvoltă adaptabilitatea la diverse situaţii şi adaptabilitatea socială

.

O Jocul influenţează pozitiv procesul de învăţare şi dezvoltă psihicul.

O Jocul are efecte terapeutice.

O Pentru a-şi atinge scopurile, trebuie păstrată lipsa de formalitate socială şi caracterul spontan al comportamentului de joc. Copiii, tinerii şi adulţii răspund prompt la joc în aceste condiţii.

O Jocul dă abilitatea de a juca un rol intr-o situaţie şi, simultan, de a crea.

O În joc, participanţii joacă roluri. Dacă este un joc dramatic, jucătorul trebuie să fie potrivit în rolul său.

 

O Jocul, în toate formele sale (jocurile copiilor, jocurile teatrale, sportul, dansul, teatrul etc.), este în contrast total cu comportamentul convenţional şi legitimează originalitatea, oferind libertate maximă fiindcă jocul îşi creează propria lume.

O Jocul activează şi creşte tonusul organismului; în timpul jocului apare coordonarea corporală.

O Activitățile de joc bine alese au o valoare potențială unică. Calitatea jocului şi valoarea lui pentru fiecare jucător în parte, depind de anumiți factori:

- vârsta reală și cea mentală a grupului şi a fiecărui jucător în parte

- experiența anterioară de joc

- selecția jocurilor (în funcție de caracteristicile grupului respectiv)

- modul în care jocul este condus

O Termeni opuși: învățare formală/învățare prin joc educație morală şi etică formală/educaţie activă

O Materialul brut al sensibilităţii este acelaşi pentru artă şi joc.

O Jocul rezolvă probleme.

Mihaela Bețiu, actrița și lect. univ. dr. al Facultății de Teatru din UNATC

FOTO VANATOARE DE COMORI PARCUL CAROL SCOALA 79

Un exemplu concret de vânătoare de comori urbane realizată într-o şcoală bucureşteană s-a desfăşurat de curând în Parcul Carol. Elevii de clasa a IV a au fost împărţiţi în grupe de 3-4 şi au primit în plic o serie de sarcini care presupuneau atingerea unor obiective specifice parcului: Arenele Romane, Mausoleul, Monumentul Eroului Necunoscut, Observatorul Astronomic, Biserica Cuţitul de Argint, Muzeul Naţional Tehnic Dimitrie Leonida. Elevii au fost stimulaţi să observe cu atenţie detalii legate de informaţiile de pe monumentul, tipul de construcţie, amplasament, panoramă, culori, efect, natură etc. În urma realizării sarcinilor au primit indicii care, în final, i-a condus către descoperirea comorii. Succesul activităţii a fost deplin, iar obiectivele care vizau identificarea şi valorizarea monumentelor istorice din parc, atinse cu siguranţă.

Considerăm, prin urmare, că jocurile de tipul vânători de comori, mai ales acelea care presupun formatul de echipă, care se desfăşoară într-un spaţiu public, sunt exerciţii amuzante de lucru cu ceilalţi, de conştientizare a mediului înconjurător. Prin intermediul lor copiii pot afla lucruri noi despre ei, despre prieteni şi coechipieri, îşi dezvoltă capacitatea de a vedea şi observa lucruri pe lângă care în mod normal treci indiferent în vieţile noastre aglomerate. Deoarece există o varietate de provocări, iar echipa este formată din personalităţi diferite, vânătoarea de comori poate fi un excelent mod de construcţie a echipei. Lucrând împreună şi discutând fiecare indiciu se permite echipelor rezolvări mai eficiente. Multe indicii conţin jocuri de cuvinte, care pot avea sensuri multiple, interpretându-le rapid pot duce la greşeli. Colaborarea este vitală pentru succesul echipei. Echipele funcţionează cel mai bine atunci când toată lumea este implicată în luarea deciziilor şi fiecare persoană este în măsură să participe. O parte a experienţei de învăţare este despre membrii echipei tale, o altă parte este despre povestea oraşului şi, în final, fiecare dintre noi pot învăța despre noi înşine - probabil adevărata comoară descoperită.